De câtăva vreme am început să bănuiesc că imigraţia românilor în Italia e pe cale de a intra într-o fază nouă. În sensul că începe încet, timid să iasă la su­prafaţă cealaltă faţă a românilor, cea curată. De fapt e aproape firesc: răul se vede totdea­una mai repede, binele mai încet. De fie­care dată când se mai întâmplă o fă­ră­delege în care să fie implicat un român, co­le­gii jurnalişti mi-au cerut lămuriri despre ro­mâni. Şi de fiecare dată le-am răspuns că ma­jo­ri­tatea nu erau cei despre care vorbea presa.

Îi întrebam, la rândul meu, dacă ei şi-ar da copiii, bătrânii şi cheile caselor pe mâna unor căpcăuni. Nu, fireşte. Tocmai. Fiindcă românii sunt "alţii". Sunt cei despre care presa nu scrie, cei care au încrederea totală a italienilor. Aceştia sunt "cei mulţi", nu derbedeii, beţivanii şi tâlharii despre care se scria în ziare şi care împroşcau noroi pe obrazul tuturor românilor invizibili.

În ultima vreme însă încep să aud, din ce în ce mai des, altfel de întâmplări. În primul rând, luni în şir am tot primit înştiinţări că se înfiinţase încă o asociaţie de români. Asociaţii culturale, bisericeşti, sociale, profesionale, de tot felul. Lista mea a ajuns deja la numărul 70. Acum, asociaţiile acestea - sau, individual, românii - încep să facă, să propună câte ceva. Pare că s-ar pune la cale şi aici o "mişcare de rezistenţă" împotriva preconceptelor. În fond însă, cred că e vorba despre ceva mai profund: românii de aici pun bazele existenţei lor viitoare, în care, în afară de muncă, să existe şi un substrat cultural şi social legat de propriile rădăcini. Înainte nu era vreme de aşa ceva, exista o singură prioritate: supravieţuirea.

Zilele trecute eram la Faenza, un week-end la prie­teni români vechi - adică sosiţi înainte de 1989. Mă aş­tep­tau cu mititei şi salam de Sibiu. "Aţi fost acasă?", m-am mirat. Nu. Fuseseră la magazinul de după colţ. Ulu­ire: înţeleg să fie magazin românesc la Milano, Torino şi Roma, dar la Faenza? Câţi români să fie la Faenza? Ei, poftim, la Faenza - unde sunt în jur de 50.000 de locuitori - românii sunt suficient de mulţi ca să aibă nevoie de un magazin cu lucruri "de-ale noas­tre". Inclusiv murături, iaurt, crenvurşti şi bere Ursus.

Mă întâlnesc cu proprietarul magazinului, îl întreb dacă vrea să ne vorbească despre magazinul său. Sigur că voia, dar magazinele erau două, nu unul. Al doilea îl ţine soţia, şi e la vreo 15 kilometri, la Lugo, localitate cu vreo 30.000 de locuitori. Domnul Valentin Toma îmi oferă un suc românesc de afine şi ne aşezăm la povestit. "Am plecat din România în 1990 să-mi cumpăr o maşină." Asta voia - să găsească repede ceva de lucru, să strângă ceva bani, să-şi cumpere maşină şi să se întoarcă acasă. "Care a fost prima impresie în Italia?", îl întreb. "Mi-au dat lacrimile într-un supermarket. Prea multe bunătăţi", şopteşte jenat. "Nu mai ieşisem nicăieri în lume şi la noi de abia ieşisem de la cozile răposatului."

Şi? Şi apoi? Şi apoi lucrurile au început să se înşiruie. În Italia a căutat un fost coleg de muncă (lucrase într-o fabrică) care, de cum l-a văzut, l-a întrebat dacă avea bilet de tren dus-întors. "Am înţeles imediat", a zâmbit domnul Toma, "trebuia să mă bazez doar pe mine însumi. Cât am stat la Roma am dormit şi la gară, pe cartoane, dar dimineaţa mă spălam cum puteam, să pot căuta de lucru." A acceptat orice muncă, a făcut de toate. Orice. La cules de fructe ziua, la un restaurant seara. A strâns banii, şi-a cumpărat maşină şi s-a întors în ţară hotărât să facă "ceva" cu banii pe care îi adunase.

"Am fost şocat", a spus după un moment de tăcere. "Lumea de afară te face să îţi schimbi repede felul de a gândi, felul de a munci, felul de a te purta." În România s-a lovit de birocraţie, de invidie, de gheme încâlcite de legi şi regulamente. A reuşit doar să piardă banii atât de trudiţi. După câteva luni de încercări deşarte şi-a luat soţia şi copilul şi s-au întors în Italia. Au muncit amândoi, ea la o fabrică de conserve de fructe, "unde şi-a nenorocit spatele la bandă rulantă", iar el, ca şi prima dată, orice, oricât: demolări auto, fabrica de hârtie, cabluri electrice. Ani în şir, fără răgaz. "Nu credeam că se poate munci în halul ăsta", mărturiseşte. "Dar în România, oricât am fi muncit, din muncă cinstită nu am fi reuşit să facem ce am făcut aici", adaugă. Într-adevăr, în 2007, după intrarea României în UE, au reuşit să îţi împlinească visul şi să deschidă primul magazin. Clienţii? În proporţie de 90% sunt români şi moldoveni. Italienii intră din curiozitate sau ca să cumpere ceva când merg în vizită la prieteni români.

"Aţi avut probleme de intoleranţă sau rasism?", întreb. Nu, nici o problemă, fiindcă italienii "ştiu să facă deosebirea". Îmi spune însă, dezolat, că probleme are acasă, în România, unde un concediu îl costă prea mult. Şi pentru magazin are greutăţi de tot felul - de Crăciun, furnizorii din patrie i-au trimis cozonaci mucegăiţi, calitatea nu este niciodată la fel, produsele ba se găsesc, ba nu se găsesc, bref, "la noi nu ştiu să facă şi să păstreze o clientelă".

Dl Toma vorbeşte despre lipsurile României cu necaz, dă din cap. Firma magazinului însă îi contrazice pe­si­mismul: inscripţia "Made in Romania" e tricoloră şi în magazin totul vorbeşte, cu drag şi dor, despre ţară.

"Nu vă mai întoarceţi", încerc. "Ne-am fi întors", mă surprinde răspunsul. Doar că într-o zi, la masă, părinţii îl întrebaseră pe Robert, fiul lor: "Ne întoarcem în România?". "Da", a răspuns acesta. "În vacanţă."

Fiul lor acum este în anul II la facultate. El va face parte din a doua generaţie de români în Italia. Nu e de bine, nu e de rău, e o realitate.

Pentru românii noştri pare că se repetă istoria ita­lienilor emigraţi din ţara lor, la vremea aceea săracă. Valul de emigrare început la sfârşitul secolului al XIX-lea atinsese cifra de 24 de milioane de oameni plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune. Dar chiar şi în momentul de faţă se calculează că italienii "de azi" împrăştiaţi prin lume ar fi în jur de patru milioane. Unii dintre ei sunt chiar în România, unde traiul le este mai uşor cu pensiile lor prea mici pentru Occident.

Aşadar, nimic nou sub soare. De când e lumea lume, oamenii nu stau pe loc, se deplasează unde cred că le poate fi mai bine. Câteodată reuşesc. Noi le ţinem pumnii tuturor.