O nouă viaţă

Vă povesteam, acum ceva vreme, despre vecinii noştri care au emigrat. S-au stabilit de câteva luni într-un oraş mare din Germania. Păstrăm legătura prin e-mail şi, din când în când, mai vorbim la telefon. Ştiam că tot mecanismul stabilirii în Germania fusese extrem de clar, uşor şi eficient - asta datorită autorităţilor germane, federale şi locale.
Practic, nişte cetăţeni ai Uniunii Europene s-au relocat într-un alt punct geografic de pe harta Uniunii.

Ultima oară, acum câteva zile, i-am întrebat cum s-au acomodat, cum le merge viaţa acolo. Mai ales că fiul lor este exact la vârsta când trebuie să înceapă şcoala în clasa întâi. Am vorbit destul de mult, aşa că reproduc doar două fragmente care mi s-au părut cele mai relevante:
„Totul e aici mai facil şi lumea mai relaxată. Şi parcă zilele sunt mai lungi... ai timp să şi munceşti dar să te şi relaxezi - adică, să stai pur şi simplu acasă, în grădină sau să ieşi în oraş. În România reuşeam asta numai în week-end... Acum, aproape în fiecare după-amiază. Şi nu e vorba că nu muncim. În rest, totul e super bine - organizare şi punctualitate. Mă mir că nu mi-e dor deloc de casă şi de Bucureşti..."

Al doilea fragment se referă la sistemul de învăţământ din Germania.
„Luca este foarte bine, a început şcoala. Totul e atât de diferit aici: copiii nu au caiete doar cărţi şi dosare. Sunt clasa I şi a II-a în aceeaşi clasă (în total 20 de copii) astfel încât Luca al nostru copiază după cei de clasa a II-a... e mai uşor pentru el aşa. A început să vorbească germana binişor".

Bun. Să recapitulăm. Avem aceeaşi familie de oameni tineri - compusă din mamă, tată şi un copil - care duc aceeaşi viaţă (casă, serviciu, şcoală, cumpărături, trafic auto, facturi de plătit, timp liber etc) - dar în Germania. „Deşi practic facem aceleaşi lucruri ca în România, aici ne simţim de parcă am fi în vacanţă în fiecare zi", spun ei.

Ce ne lipseşte nouă aici, în România, de trăim în acest coşmar care ne otrăveşte vieţile? Multe ne lipsesc, dar acum mă gândesc la respectul pentru timp. Noi nu valorizăm timpul, ci îl exploatăm sălba­tic - în detrimentul semenilor noştri - pentru a face nişte bani pe care îi folosim prost. Ne-am construit o viaţă pe principii false şi nu ne dăm seama că totul se întoarce împotriva noastră zi de zi. Şi asta ne-a înrăit. Numai noi suntem de vină pentru ce ni se întâmplă pentru că aproape mereu „tragem pe lângă ţintă".

Mă gândeam că în România s-au cheltuit sume uriaşe - de exemplu, mai nou este o „modă" să iei bani de la UE pe proiecte de „dezvoltare umană" - pentru cursuri, conferinţe, training-uri, evenimente, publicaţii etc. S-au „fabricat" în aceste „laboratoare" mii de manageri de tot felul în toate specializările posibile. Ei trebuiau să devină nişte „agenţi ai schimbării", nişte specialişti în dezvoltarea societăţii, nişte oameni cu o nouă mentalitate. Şi care sunt rezultatele? Ne-am schimbat mentalităţile? Ne merge mai bine? Economia este performantă? Avem o clasă de mijloc puternică? S-a diminuat corupţia? Suntem mai serioşi, mai punctuali, mai organizaţi, mai disciplinaţi? Am învăţat valoarea timpului şi principiile design-ului? Gândim pe termen lung? NU.

Nimic din toate acestea. Înseamnă că ori acele cursuri au fost făcute „de mântuială" (doar pentru a lua banii de la UE), ori acei ma­nageri cu „diplome europene" n-au învăţat nimic, ori au emigrat, ori s-au blazat, ori pur şi simplu s-au „dat pe brazdă" folosindu-şi cunoştinţele pentru a aduce profit numai lor şi unora, nu şi societăţii în ansamblu. Eu cred că toate astea la un loc.