Cum să-ţi faci casă în România

Populaţia împarte cu băncile povara cheltuielilor curente şi de perspectivă.

Astăzi sunt prea puţine soluţii pentru cumpărări ori  construiri  de  case în România sau oriunde în lume. Şi nici nu vor fi mai multe fără politici cu bătaie lungă şi fără analize care să lege între ele trei etape succesive: ce a fost înainte de criza actuală; ce este acum; ce va fi după. În condiţiile în care piaţa imobiliară e inertă, chiar moartă, spun numeroşi analişti care văd că băncile îşi valorifică tot mai greu garanţiile imobiliare, numai o analiză fără complexe şi fără pre­ju­de­căţi ne va ajuta să depăşim limitele im­puse de criză. Ce va urma... este încă în ceaţă. Iar în ceea ce a fost se află cheia tuturor problemelor, celor prezente şi celor viitoare, căci mai toate soluţiile sunt deja acumulate de istorie, dar numai investigarea amă­nunţită şi profesională a experienţelor istorice ne poate ajuta să identificăm balastul, cu tot şirul de re­zolvări contaminate de "exuberan­ţe iraţionale", pentru a scăpa de el şi pentru a valorifica numai soluţiile care s-au dovedit valide.

Aşadar, ce a fost? Voi pleca în cău­ta­rea răspunsului de la un adevăr aparent banal şi îndeobşte cunoscut. Acela că, în lumea în care trăim, cumpărarea ori construirea unei case este o problemă pe care numai fami­lii­le bogate o pot rezolva folosind în ex­clusivitate fonduri proprii, din ve­ni­turi curente şi din economisire. Acest tablou al realităţii cotidiene, pe care criza l-a accentuat, are în Ro­mânia înfăţişări mai dramatice decât în multe alte ţări de pe planetă. De aici întrebarea firească: la noi, dar şi în lumea largă, familiile din afara zo­nei bogăţiei, care alcătuiesc grosul popu­la­ţiei planetei, cum se descurcă?

Dacă ar miza numai şi numai pe fondurile proprii, adică pe veniturile curente plus banii economisiţi, în nici un caz nu s-ar putea descurca. Şi niciodată, în vremurile moderne, nu s-ar fi putut descurca. Iar zona să­ră­ciei ar fi cuprins întinderi catastrofale dacă acestei probleme vitale nu i s-ar fi găsit soluţii.

Omenirea a fost sal­vată însă de o instituţie în egală mă­sură venerată şi hulită: creditarea. Istoria a scos-o în faţă de vreme în­de­lungată, evoluţia ei trecând prin stări alternative de încetinire şi înviorare, având cu deosebire o funcţie economică, dar rolul de stimulator al îmbunătăţirii condiţiei umane i l-a pus în valoare capitalismul modern cu vreo 200 de ani în urmă. De atunci, an de an, deceniu de deceniu, acest rol a luat amploare, s-a diversificat cucerind vaste teritorii în consumul curent, apoi în cel al bunurilor de folosinţă îndelungată şi, în vremurile ceva mai apropiate de zilele noastre, ex­tin­zân­du-se în comerţul cu automobile şi pe pieţele imobili­are. Sub o deviză de-a dreptul fascinantă şi se­du­că­toa­re: "Împrumută-te de la viitor şi cumpără-ţi în prezent casă, automobil şi alte lucruri de care ai nevoie!". Cu alte cuvinte, asigură-ţi bunăstarea pe datorie.

Cum se petrec lucrurile în rea­litate? În ţările dezvoltate cu deosebire, fenomenul extinzându-se treptat şi în cele în dezvoltare, instituţiile financiare au deschis larg uşile cre­ditării populaţiei. S-a trecut practic la democratizarea creditelor. După ce, mai întâi, lumea cunoscuse un pro­ces benefic de democratizare a in­ves­ti­ţi­i­lor financiare. A devenit astfel posibil pasul cel mai spectaculos în ma­te­rie: împărţirea poverii. Fami­lia, din ve­niturile proprii, îşi plăteşte con­su­mul de zi cu zi şi îşi achită facturile cu­rente. Totodată eco­no­mi­seş­te o parte din ceea ce câştigă. Iar pentru plata facturilor grele, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumută. De la bănci, fireşte.

Tabloul  împărţirii poverii, descris mai înainte, a luat amploare de îndată ce rănile produse de cel de-al doilea război mondial au început să se vindece. Apoi, vreme de un sfert de veac, până prin anii 2007-2008, a devenit dominant în America, în Europa, în Asia şi în alte părţi ale lumii. El nu mai este însă actual acum. A venit criza şi l-a spulberat. Actuala criză globală, despre care nu ştim cât va dura, dar ştim că va schimba lumea şi ne va obliga să alegem un alt stil de viaţă, va impune fără îndoială şi o altă paradigmă a împărţirii poverii între bănci şi populaţie în privinţa finanţării cheltuielilor, a celor mici, dar şi a celor mari. Băncile vor cre­dita cu mai multă rigoare, în timp ce po­pulaţia va trebui să pună semnul egal între pofta de consum şi pofta de muncă performantă. Iar la obsedanta întrebare "Când va fi reluată cre­ditarea?", răspunsul cel mai corect este că niciodată. Ştiu că nu acesta este răspunsul aşteptat. Iar tinerii care vor o casă ca să-şi facă o familie pot să-l considere chiar nedrept. Dar cu certitudine că niciodată, de aici înainte, pieţele financiare nu vor mai fi lăsate să se întoarcă la ex­tra­va­gan­ţele care au contribuit la împingerea pla­netei într-o criză care produce atâ­ta durere şi atâtea suferinţe. Aşa că nu mai poate fi vorba "de reluări" în materie de creditare. Politicile de acordare a creditelor, mai ales a celor cu ipoteci imobiliare, vor cunoaşte transformări radicale.

Cea de-a doua precizare este legată de conţinutul tabloului care ar putea să poarte titlul: "Bunăstare pe datorie". Şi, cum am subliniat apăsat că acest tablou este opera ca­pi­talismului modern, mi s-ar putea re­proşa că n-am reuşit să văd decât lu­minile. Faţa umană a capitalismului. Fără să fi avut ochi pentru a-i privi şi cealaltă faţă, profund inumană. Ceea ce nu este adevărat. Ca jurna­list, am umblat mult prin această lume re­ală, diferită de cea pe care o visăm, şi am văzut pretutindeni, chiar şi în ţări socotite bogate, nenumărate co­cioabe, nenumăraţi oameni care tră­iesc în mizerie, nenumărate familii care - chiar şi înainte de criză, în anii de vârf ai creşterii economice globale - nu aveau nici o şansă, oricât de mi­că, să primească de la vreo bancă nu un credit pentru vreo casă nouă, dar nici măcar un credit de consum cu care să-şi îmbunătăţească traiul de zi cu zi. Semnificativ în acest sens este faptul că inclusiv în bogata Ame­ri­că, în anii de dinainte de criză, când creditarea populaţiei ca să-şi cum­pere ori să-şi construiască locuinţe devenise o politică naţională, băncile împărţiseră solicitanţii de credite în patru categorii distincte. Cea dintâi era "Aur" - creditează-i cu ochii închişi; cea de-a doua era "Prima   clasă" - merită să le acorzi încredere; cea de-a treia "Sub prima clasă" sau "subprime", cum este cunoscută astăzi în toată lumea - cu indicativul "Riscă să le dai credite, poate vei câştiga!"; şi, în sfârşit, cea de-a patra categorie - "Fereşte-te de ei cât poţi!". Dar tema acestui serial nu este împărţirea lumii - şi nici măcar împărţirea României - în zone luminoase şi zone întunecoase. O analiză a sărăciei, pe care criza a extins-o, la noi şi în toată  lumea, nu ne-ar fi de nici un ajutor. Pentru că e un fapt cert: nicăieri în zonele întunecoase nu vin băncile să deschidă umbrele şi să-i apere pe săraci de vremea rea. N-au venit înainte de criză şi nu vor veni nici după ce criza va fi plecat definitiv din viaţa noastră.

Altceva vreau să subliniez. Şi anume că, înainte de criză, la interfe­renţa zonelor luminoase, tot mai întinse, cu zonele întunecate devenise tot mai mare şansa bunăstării pe datorie. Datorită expansiunii cre­di­tă­rii, tot mai mulţi săraci au fost ab­sorbiţi în clasele de mijloc, şi-au în­cropit mici afaceri cu banii împrumutaţi de la bănci, s-au mutat în case noi, şi-au finanţat un confort minim. Iată marele pod, construit de economia de piaţă, peste care au trecut sute şi sute de milioane de oameni, re­u­şind să-şi schimbe viaţa.

Din nefericire însă, din această lungă perioadă cu cer senin, de un sfert de veac, socie­tatea românească a prins doar cinci ani, între 2004 şi 2008. Cinci ani în care am învăţat câte ceva din lecţia "Bunăstării pe datorie". Acum, cu vădită timiditate, şi băncile şi populaţia încearcă să ajungă la un nou tip de legături. O nouă înţelegere. Lecţie grea şi pro­babil  greu de învăţat.