Talharul milos si calaul

Ion Chetrariu a trait pe la inceputul veacului al XIX-lea. Ajuns capitan de banda, a savarsit mari jafuri in toate Tarile Romane, sfarsindu-si viata prin spanzurare. A murit executat de fostul sau tovaras de talharii, care a primit sa fie calau, ultimul pe care l-a avut Moldova.

Ion Chetrariu a trait pe la inceputul veacului al XIX-lea. Ajuns capitan de banda, a savarsit mari jafuri in toate Tarile Romane, sfarsindu-si viata prin spanzurare. A murit executat de fostul sau tovaras de talharii, care a primit sa fie calau, ultimul pe care l-a avut Moldova.

Se spune ca, inainte de venirea pe tron a lui Mihail Sturza (1834-1849), Tara Moldovei era bantuita de cete nenumarate de talhari. Intre 1830 si 1835 haladuia prin codrii tarii si ataca la drumul mare temutul Ion Chetrariu. Fiu al lui Eftimie si al Saftei din Vanatorii Neamtului, Ion, zis si Ifrim Chetrariu, a deprins "mestesugul" furatului pe la 17 ani. La inceput, facea mici gainarii de unul singur, apoi, impreuna cu altii, dadea spargeri mai mari si fura vite, pana cand si-a format o adevarata banda. De acum, Chetrariu si ai lui jefuiau la drumul mare.

In revista Ilustratiunea Romana, numarul 9, din august 1929, gasim povestea vietii acestui om, petrecuta, pentru autorul Gh. Vladimir, cu "o suta si ceva de ani in urma". Aflam ca talharul cu pricina "stransese averi mari, dar, neputand sa le poarte cu el, le ingropa in locuri nestiute de tovarasii sai, prin pesteri si scorburi de copaci, precum a marturisit mai tarziu". Interesant trebuie sa fi fost acest Ion Chetrariu din moment ce, talhar si jefuitor cum se afla, era totusi "evlavios si crestin in cel mai mare grad". Se spune ca tinea posturile si se impartasea.

Probabil ca ori nu spunea ce grozavii savarsea dupa ce iesea din sfantul lacas, ori promitea de fiecare data ca se va pocai. Cert este ca dadea acatiste, facea parastase pentru cei morti si, intr-un autentic spirit dostoievskian, nu pleca la faptuirile cele nelegiuite fara sa se inchine. De omorat n-a omorat niciodata pe nimeni, dar de jefuit, speriase lumea. La un moment dat, saturandu-se probabil de viata dezordonata, a cerut sa fie ipistat (logofat) la Iasi, dar fireste ca nu i-a fost acceptata dorinta. Refuzul l-a trimis din nou pe drumul nelegiuirilor.

BUZATU. Unul dintre tovarasii lui Chetrariu era Gavril Ciobanu, zis Buzatu, un tigan care fusese rob la un boier de unde, eliberandu-se, se alaturase bandei capitanului Chetrariu. Impartisera in viata lor si bucuriile izbanzilor, care insemnau prazile bogate pe care le luau de la cei jefuiti, dar si anii de puscarii pe care ii facusera si de unde scapasera de atatea ori fara urma. De fiecare data luau calea codrului si a trecatorilor ascunse din munti, unde pradau tot ce le pica in mana. Buzatu, spre deosebire de credinciosul si milosul, in felul sau, Chetrariu, era un om tare aspru si crud, schingiuind si omorand fara regrete. Era tocmai ce-i trebuia capitanului de banda, care, desi nu omora el insusi, trebuia sa aiba pe cineva la indemana care sa faca acest lucru. Dar a venit si vremea cand poterasii lui Voda Sturza i-au prins pe capitanul milos si pe fiorosul Buzatu.

EXECUTANTUL. Au fost dusi la Iasi si aruncati in inchisoare, "iar ca sa nu mai scape, li se pusera la picioare lanturi de cari erau legate greutati de cate 200 oca de fier. Trupurile le fusesera de asemenea legate cu lanturi, iar lanturile prinse de groase carlige varate solid in ziduri", citim in revista amintita. Tribunalul "criminalicesc" i-a judecat repede si a hotarat spanzurarea lor, dar nu se putea duce la implinire decizia, pentru ca nu se afla in toata Moldova nici un calau.

"Marele armas puse sa bata toba pe la raspantiile ulitilor, instiintandu-se norodul ca ocarmuirea are nevoie de un calau si stirea fuse trimisa si mai departe. Dar nimeni nu raspunse, fiindca romanul nu este bucuros sa ucida pe semenul sau, cat de pacatos", scrie mai departe Ilustratiunea Romana. Atunci s-a recurs la o metoda mai veche. Un logofat al Departamentului Dreptatii de la curtea lui Sturza s-a coborat in beciul intunecos al inchisorii si le-a promis celor de acolo ca, de va vrea vreunul din ei sa devina calau, va primi pe loc iertarea pentru ce va fi facut, o leafa buna si uniforma. Intre toti cei incarcerati nu se afla decat un singur tigan, Gavril Buzatu. Toti romanii refuzara propunerea, dar tiganul primi, fiind astfel ultimul calau al Moldovei. La 18 aprilie 1839, Buzatu astepta in uniforma rosie de calau sa-l spanzure pe fostul sau capitan. Si-a facut treaba fara regrete prea mari, bucuros ca el scapase de la moarte. Chetrariu nu l-a mustrat, i-a aruncat doar o privire plina de dispret, sfarsindu-si viata omorat de fostul sau tovaras si supus, el, care nu omorase pe nimeni.

Dupa acest eveniment, cariera de calau a lui Buzatu avea sa se rezume la numai trei executii, pedeapsa cu moartea desfiintandu-se aproape de sfarsitul domniei lui Sturza. Gavril Ciobanu Buzatu i-a spanzurat pe fratii Cuciuc si pe mama lor vitrega, toti trei luand viata tatalui celor doi frati.

Calaul a fost eliberat din slujba sa cand n-a mai fost nevoie de el si internat la Manastirea Secu, statul oferindu-i o mica pensie. Se spune ca uneori mergea prin paduri si urla ca un lup, iar alteori, cand avea bani, bea in nestire. Erau poate semnele unei remuscari tarzii.

"Capitanul de banda Ion Chetrariu si-a sfarsit viata in spanzuratoare, dupa cum era si firesc. Se vede ca asa i-a fost scris. Si scris i-a fost ca latul sa-i fie pus la gat de unul din tovarasii sai, de Gavril Ciobanu, zis Buzatu" Gh. Vladimir Ilustratiunea Romana nr. 9, 1929

"Gavril Ciobanu se nascuse rob si pe deasupra si tigan. Curagios nu era deloc. Cat a talharit, mereu era cu frica in san. In general, avea un aspect salbatic si fioros. Nu-ti facea placere sa-l intalnesti chiar ziua. Si cu atat mai putin noaptea" Gh. Vladimir Ilustratiunea Romana nr. 9, 1929

 

LUDWIG GEMMING, REGELE SPARGATORILOR DIN BUCURESTI

Printre nenumaratii spargatori prinsi de politie - ca, printre cei neprinsi, nu stim - numitul Ludwig Gemming ne apare ca un "print" si chiar ca un "rege" prin dibacia-i de neintrecut. Dar se pare ca si statura lui era una distinsa si nicidecum nu era fioros la infatisare: "Langa perete, in catuse grele de fier, sta, prizonier, un om cu ochi albastri si cu figura blanda". Ziaristul Ion Tik de la "Ilustratiunea romana" a asistat la o ancheta a politiei din vremea sa, prin 1929, exact cand era luat la intrebari acest faimos pungas al Bucurestilor. Ofiterul de politie era vadit uimit de modul in care "regele" reusea sa ocoleasca intrebarile si cum nu recunostea nimic din tot ce facuse. Singura arma a anchetatorului era sa aduca probele concrete: bijuterii foarte scumpe, bani, alte bunuri pe care reuseau sa le recupereze.   Ultima data, Gemming jefuise casa unor oameni bogati de pe Strada V. A. Urechea, din Bucuresti. Sotii Heskia, victimele, planuisera sa plece intr-o calatorie in strainatate, asa ca aveau in casa o suma mare de franci francezi, dolari si lei. Bijuteriile de pret le pastrau in sertare solide, bine incuiate. In dupa-amiaza unei zile, pe cand sotul nu era acasa, iar servitoarea era invoita, doamna Heskia a plecat in oras. Cand s-a intors disparuse din casa tot ce era de valoare. Banuiala politiei a cazut pe Gemming si, pana la urma, acesta a recunoscut. Furase ajutat de Capatana, un tovaras de-al lui. Lucrurile le tainuia un anume Gusti, care avea un picior de lemn. I-l amputasera candva, in puscarie, unde statuse inchis tot pentru furt. Acum se "cumintise", dar era complicele "regelui" si al altora, de rang mai umil in ale furtului.

 

UCIGASUL DE CARCIUMARI

In inchisoarea Margineni se falea prin anii ‘30, printre atatia condamnati, un anume Ion Pipa, care trecea drept decanul de varsta al detinutilor, si care avea renumele de "ucigas al carciumarilor". In tineretile sale, mos Pipa facuse destule ispravi demne de porecla pe care i-au dat-o puscariasii, dar in ultimul timp se cumintise, devenise om de treaba si vindea mici nimicuri in targul de la Mosi. O talharie de care era banuit din nou l-a adus iarasi in inchisoare si il aflam in paginile revistei "Ilustratiunea romana" spunandu-i reporterului ca i se facuse o nedreptate prin aceasta noua inchidere a sa. Nici reporterul, aflat in vizita la Margineni, nu a aflat adevarul, nici noi nu stim care a fost acesta; aflam doar ca ii placuse sa faca multe nedreptati, ca a luat viata unor carciumari care probabil au stat in calea dorintei sale de a jefui. Daca-i placuse sa stea multi ani in puscarie, putem sa presupunem ca nu. Dar a stat.

 

TALHARII DIN BALENI

Intr-un articol din "Ilustratiunea romana" se povesteste despre talharii din Baleni, niste borfasi satrari care jefuiau prin imprejurimile Capitalei. De fatada, familiile lor practicau cizmaritul, dar mai cu spor era talharitul pe langa Bucuresti. Aici, patru barbati din banda satrarilor sareau in spinarea bietului calator, impingandu-i revolverul in coaste in timp ce-i suierau printre dinti: "Banii sau viata!". Daca era sarac, omul primea o bataie buna de necaz ca n-au avut parte de prada. Au fost arestati prin anii ’30. Â

 

MOARE POVESTINDU-SI CRIMA "Capul si picioarele unuia dintre Weinbergi eu le-am taiat cu toporul ca sa-l pot baga in sac... Trebuia sa-l cufund in apa care trecea pe la moara. Si, zicand acestea, se ridica in picioare cu ochii tinta la plafonul dormitorului. Deveni palid, apoi, alb ca varul. Ridica un brat, apoi se prabusi ca trasnit de un curent electric... Tomescu murise subit, povestindu-si pacatele... Condamnatii isi facura cruce si cel mai batran dintre asistenti murmura: "Pedeapsa lui Dumnezeu"". Este marturisirea unui ucigas aflat in inchisoarea Margineni. (Fragment extras din "Ilustratiunea romana" nr. 16, 1931).   SPOVEDANIA SPARGATORULUI LABAEWSKY, FIU DE COLONEL Acelasi reporter al revistei amintite mai sus, "acreditat" la politie, a surprins in arestul acesteia declaratia unui spargator vestit al vremii. "Sunt fiul colonelului rus Labaewsky, refugiat in Basarabia de frica bolsevicilor. Parintii mei m-au crescut destul de sever. Ei faceau totul pentru ca Vladimir al lor sa aiba educatie si cultura. De aceea, indata ce au putut sa se stabileasca in Basarabia, m-au dat la scoala militara din Chisinau. (...) Prima data am furat din sertarul mesei pentru iubita mea Nina, caci eram sarac." Dupa aceea, fiul colonelului rus, orbit de patima, a inceput sa fure din paltoane bani si lucruri. Eliminat din scoala, a hoinarit prin Romania facand diferite spargeri. A stat de mai multe ori in inchisoare. S-a incurcat cu o prostituata care fusese amanta unui alt spargator. Politia l-a prins cand voia sa-si ia femeia de la fostul ei amant si sa fuga cu ea. Promitea politiei ca acum se va face "om de treaba". Cine mai stie ce s-a ales de el pana la urma...   AMANTA... MORTULUI Intre fotografiile de pe masa comandantului de politie, ziaristul de la "Ilustratiunea romana" din 1931 gasea o serie de poze cu spargatori recidivisti, printre care ale unor femei. Una dintre ele era atat de draguta si de aristocrata, incat n-ai fi zis ca este o "hotoaica" de buzunar. Doamna cu pricina fura de stingea, dar numai la inmormantari. Cand lumea este plina de durere, la lasarea cosciugului in groapa, ea isi vara degetelele subtiri in buzunare si... Rudele mortului se intrebau cine este aceasta misterioasa doamna. "Amanta mortului... Dumnezeu sa-l ierte!"

Continuare: Pia si banda lui