Tradiţia postrevoluţionară a Romăniei spune că, in general, vacanţa parlamentară coincide cu liniştea vieţii politice. Deputaţii şi senatorii pleacă-n concedii (mai mult sau mai puţin exotice, după posibilităţi), lăsănd in sarcina aspiranţilor la gloria politică plăcerea de a se băga-n seamă prin ziare şi pe la puţinele talk-show-uri perene. In schimb, apariţiile jupănilor in media se concentrează, cu precădere, pe mondenul subiect al plajelor fine/vărfurilor răcoroase de munte pe care au băntuit intru fericirea familiilor (nu-i aşa?) atăt de vitregite de prezenţele lor auguste in timpul anului politic recent finalizat.
Cum trăim intr-o ţară care nici tradiţiile nu şi le mai respectă, 2007 probabil că nu va rămăne-n analele istoriei ca momentul 0 al prezenţei noastre oficiale in Europa Unită, ci drept anul in care parcă i-a lovit pe toţi amocul. De la iniţierea procedurilor de suspendare din funcţie a preşedintelui Băsescu, viaţa politică s-a transformat intr-un vulcan care, deşi logica spune că ar trebui să mai şi intre-n adormire, continuă să erupă. Nu-mi amintesc ca, in democraţia recentă, să se apropie data de 1 august, iar mărimile politice să fie de găsit, cu foarte mici şi scuzabile excepţii, in satu’ cu miniştri.
Mai mult decăt atăt, in ciuda atmosferei sahariene care sufocă la propriu trăitorii şi vizitatorii ocazionali ai Micului Paris, politicienii romăni sunt suspect de activi, avănd comportamente (dubioase) de iepuraşi Duracell. Dacă pe rutierii chinuiţi din Turul Franţei foamea de glorie şi bani, plus chimicalele din sănge, ii mănă-n lupta cu Alpii nemiloşi, ai noştri demnitari - ca brazii - parcă ar fi convenit că a venit momentul lui "totul sau nimic".
Dominat de liberali, Executivul croieşte, preia, aprobă şi popularizează, intr-o fervoare la prima vedere stranie, acte normative vital-electorale, care adaugă musai ceva parale in buzunarele cărpite ale diverselor categorii sociale, pe bandă rulantă. Ca o contrapondere de imagine semnificativă, şeful statului nu mai pridideşte să-i jignească pe miniştrii străns uniţi in jurul incăpăţănatului premier şi le frănează acestora, pe căt ii permite strămt croita Constituţie, orice iniţiativă legislativă care le-ar putea aduce procente suplimentare-n intenţia de vot. In paralel, partea vizibilă şi extrem de vocală a fostei societăţi civile, dedulcită periculos la beneficiile evidente rezultate din apropierea de structurile puterii, dă vărtos la picioare oricui are altă părere decăt recent autointitulatul legatar al voinţei Creatorului pe pămăntul romănesc, justificăndu-se penibil in editoriale din ce in ce mai nervoase şi mai lamentabile.
Nici principalul partid al opoziţiei nu are odihnă. Bogătaşii (declaraţi) de stănga ai Romăniei contemporane parcă s-au transformat in contabilii de serviciu care nu pot dormi de grija deconturilor (interne) neincheiate in termenele impuse de rigorile Monitorului Oficial. Pe măsură ce dosarele sale penale se dovedesc, rănd pe rănd, a fi nişte lamentabile făsuri, fostul corupt de exemplu a prins grai, şi-a făcut blog, a conştientizat beneficiile aduse de libertatea unui internet pe care căndva incerca să-l cenzureze şi exploatează la maxim, cu rezultate vizibile, oportunitatea oferită. Invărtoşat subit, speculează politic abil punctul critic al pantei descendente pe care s-a inscris fostul partid stat şi, cu regularitate de ceas elveţian, dă din casă pe propria platformă de comunicare elemente inedite şi compromiţătoare, săpănd adănc la temelia fragilă a edificiului cărpit cu disperare de uzurpatorii săi. Pe fundalul opoziţiei din opoziţie se intuiesc figuri politice de forţă, trecute de-o vreme intr-un cvasianonimat pe care nu-l mai suportă, gata să-l (re)accepte, de dragul unei puteri pierdute, ca lider pe cel atăt de detestat odinioară. Oficialul şi, deocamdată, legitimul şef al partidului, din ce in ce mai inghiontit (atăt de cei care l-au inventat şi nu-l mai pot controla, căt şi de maziliţii care s-au coalizat impotriva lui), nu părăseşte nici el nisipurile tot mai mişcătoare de sub tălpile-i de diplomat şi, intr-o incercare logică de protejare a teritoriului cucerit, reacţionează din ce in ce mai nervos.
Deşi tentaţia populistă de a condamna toate aceste mişcări aparent haotice e mare, nu am de gănd să o fac. Pentru că, in ciuda bocetelor fals indignate ale Casandrelor de serviciu de pe geamul televizorului, bănuitul haos e, de fapt, un prim semn de profesionalizare e vieţii politice. Iar politicienii adevăraţi nu iau vacanţă decăt pe Fericitele Plaiuri ale Vănătorii...