Constituţia, între victorii mediatice şi pustiul democraţiei

Acum 3.000 de ani, în Cartea biblică "Eclesiastul", atri­bu­ită lui Solomon, citim: "Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte ne­le­giu­i­rea şi în locul rânduit pentru dreptate este răutate". În aceste zile s-a declanşat acţiunea mediatică pentru revizuirea Constituţiei anunţată ca reformă a statului.

Însă nici înlăturarea nelegiuirii, nici a răutăţii nu par să fie subiecte ale acestei reforme.
Constituţia României trebuie într-adevăr să fie readapta­tă, dar nu preferinţelor politice, ci nevoii afirmate clar de ro­mâni ca ea să fie respectată. O constituţie democratică mo­dernă este în esenţă un cadru de operare pentru o guvernare stabilă şi democratică. Între legea fundamentală (Cons­ti­tu­ţia) şi "legea în acţiune" (actele legislative) trebuie să existe o corespondenţă firească. Dimpotrivă, dezordinea actelor le­gis­lative şi impunerea interesului politic partizan prin ignorarea Constituţiei au creat în ţara noastră o lume juridică ne­si­gură şi neclară. Sunt deopotrivă grav afectaţi şi magistraţii, şi cetăţenii. În opinia mea, adevărul nu e încă adevăr dacă el nu a fost prezentat aşa fel ca oamenii să-l poată înţelege şi cuprinde cu mintea lor.

Pustiul democraţiei din titlu este cel instalat adesea după ce un guvern, oricare ar fi el, impune mii de ordonanţe de ur­genţă într-o singură sesiune parlamentară care pot modifica, fără nici o dezbatere, legi organice, esenţiale pentru via­ţa oamenilor. S-a întâmplat şi se întâmplă continuu într-un fel de dezmăţ juridic partizan. El se mai instalează uneori şi când guvernul îşi asumă răspunderea pentru un pachet de legi a căror adoptare, de asemenea, nu impune  nici un fel de dezbatere. Că e pustiul democraţiei o exprimă chiar textul constituţional care arată că "guvernul poate adopta ordo­nan­­ţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare..." sau că "guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa parlamentului asupra unui proiect de lege". Situaţiile excepţionale au devenit cu mult mai numeroase decât cele normale, iar un proiect de lege poate fi transformat atât de iresponsabil într-un pachet de legi. Forţarea Constituţiei este gravă şi evidentă. Cine e de vină: textul constituţional sau guvernanţii? Răspunsul îl putem găsi la Henry Adams: "Nimeni nu crede tot ceea ce spune şi totuşi sunt foarte puţini cei care spun tot ceea ce cred".

La fel, ambiguităţile din relaţia de putere dintre preşe­din­te - cu "funcţia de mediere între puterile statului", deci considerat în afara guvernării şi neimplicat în aceasta" - şi pri­mul-ministru şi majoritatea parlamentară au generat continuu conflicte care nu au fost gestionate şi rezolvate în in­te­resul general al cetăţenilor. Soluţiile constituţionale pentru a evita sau rezolva crizele care subminează funcţionarea sistemului democratic pot fi multiple. De la un prezidenţia­lism definit ca un centru de putere dominant până la un sistem parlamentar în care puterea preşedintelui este clar li­mitată de deciziile parlamentului. La urma urmelor, ceea ce lip­­seşte multor politicieni români este însăşi credinţa în democraţie. Indiferent de cum se autodenumesc ei, pentru cetăţeni un lucru e clar: fără democraţi cum pot funcţiona instituţiile democraţiei? Prin urmare, problema cea mai gravă nu este a Constituţiei, ci a respectării ei.