Miercuri seara am văzut de acasă Sinteza zilei. A fost o zi când, pur şi simplu, n-am mai putut fizic. Aşa că am preferat să fiu şi eu o seară telespectator, nu actor al circului politic în care băltim. Şi am (re)văzut, zâmbind a surprindere plăcută, pronosticurile noastre, ale celor de la "masa de execuţie", în privinţa duratei guvernării de cumetrie PD-L - PSD. Atunci am răspuns scurt şi sigur pe mine: până-n septembrie 2009. S-a rupt în acte pe 1 octombrie 2009, dar faptic nu mai funcţionează (nici măcar de ochii lumii) de vreo 10 zile. Destui cunoscuţi m-au felicitat că mi-a ieşit şi/sau m-au întrebat de unde apetenţa pentru previziuni şi priceperea la pronosticuri. Regret că poate dezamăgesc lumea şi-mi spulber propria aură de mister, dar nu-i nici una, nici alta. E doar logică. Pe care am combinat-o cu o atentă observare, din 1997 încoace, a evoluţiei publice a personajului Traian Băsescu. Un tip, îndrăznesc să spun, foarte bun ca politician, dar extrem de matriceal şi de ciclic; şi, cel puţin pentru mine, previzibil.

Clasa politică şi media, ambele la fel de mediocre, continuă să peroreze, cu o admiraţie temătoare, despre marile sale spontaneităţi şi, cu un respect vecin cu groaza, pe tema mitologicei lui imprevizibilităţi. Sunt doar nişte legende urbane, folosite pentru impresionarea electoratului de tip rural, dar atent cultivate mediatic de echipa unui politician pragmatic. Traian Băsescu este, în ciuda aparenţei de zbanghiu simpatic, un om extrem de planificat şi de calculat, care-şi pregăteşte minuţios aşa-zisele ieşiri în décor. Nu face altceva decât să aplice, regulat şi disciplinat, nişte reţete standard. Pune şablonul şi trage cu markerul permanent. Iar fraierii au muşcat de fiecare dată de când pitorescul personaj s-a remarcat în viaţa publică, inclusiv când cu semnarea faimosului şi penibilului protocol de constituire a coaliţiei PD-L - PSD; şi continuă s-o facă. Pe argumentele de mai sus, combinate cu istoria recentă a unei Românii în care a activat (mai mereu) la vârf actualul preşedinte, m-am bazat când am spus apăsat că nu poate dura cumetria politică greţoasă mai mult de septembrie.

Fiindcă-i stă în păcătosul obicei puternicului zilelor noastre ca, în preajma declanşării momentelor electorale oficiale, să-şi execute cinic partenerii, indiferent dacă ei sunt din propriul partid sau de oriunde altundeva de pe eşicherul politic intern. Deoarece logica elementară spune că, pe un fond de criză economică gravă, pentru ca Traian Băsescu să mai spere la încă un mandat la Cotroceni, altcineva trebuie scos vinovat pentru dezastru. Oricine în afară de el şi de partidul portocaliu şi acefal care nici nu îndrăzneşte să-i sufle-n ciorba de potroace. Şi, nu în ultimul rând, pentru că, dacă a fost în stare să incendieze un port întreg pentru a-şi salva pielea pe vremea lui Ceauşescu, nu văd ce l-ar împiedica să pună foc la temelia unei alte ţări pe care trăieşte cu impresia că a blagoslovit-o prin instaurarea regimului Băsescu.