Cel de-al patrulea Boc din istoria guvernamentală românească a ultimului an şi jumătate ar fi trebuit să prezinte, marţi, în ziua când omologi de-ai săi din vestul Europei anunţau cum au depăşit declinul economic, al nu-ştiu-câtelea program de măsuri economice anticriză. Din motive care-mi scapă (şi, sincer să fiu, zău dacă mă interesează), n-a mai făcut-o. A perorat iar, ca o moară stricată, în studiourile televiziuinii poporului (care face obiectul unui dosar penal ţinut la sertar de DNA, da' nu ne luăm noi doar din atât), amintiri de activist UTC care şi-a adus subit aminte c-a făcut revoluţia-n stradă fără să-l vadă nimeni. Fiindcă, în mintea lui îngustă de omuleţ complexat, nu poate pricepe c-a fost pus în jilţ pentru a administra o ţară aflată pe buza prăpastiei. Nu să condamne pe gaura gurii comunismul al cărui soldat credincios a fost, nu să reformeze Parlamentul prin acapararea tuturor posturilor de decizie, nu să apere Bucureştii de fantasma unor mineri care aproape că nu mai există fizic (industria aferentă e demult istorie), nu să ne povestească istoria romanţată (care-l marchează pe viaţă) a gâştelor de pe iazul din Răchiţele.

România-i o ţară pur şi simplu necondusă administrativ, dar prădată cu aplicaţie. România-i o ţară care nu prea mai produce nimic, importă orbeşte şi se împrumută din străinătate ca să plătească salarii de bugetari şi pensii. România-i o ţară unde, în ultima vreme, jaful armat a devenit obişnuinţă a jurnalelor de ştiri şi tinde să ajungă poziţie în codul ocupaţiilor profesionale. România-i o ţară care, la 20 de ani de la Revoluţia anticomunistă, se (men)ţine tăcută pe bază de procurori şi ascultări de telefoane. România-i o ţară fără străzi care a cheltuit zeci de miliarde de euro ca să nu le aibă. România-i o ţară surprinsă an de an că ninge iarna, soarele arde vara şi după ploaie ies râurile din matcă.

Asta-i România despre care ar trebui să vorbească (şi să roşească) Boc; dacă ar şi avea cine să-l întrebe (şi dacă ar avea bun simţ). Nevolnicul ar avea extrem de multe lucruri de povestit. Dar puterea politică în ansamblul ei, ar cărei exponent e tocmai (vorba lui Adrian Păunescu) premierul-interjecţie, în loc să dea explicaţii, se preface că se luptă cu nişte himere care nu stârnesc nici o pasiune printre oamenii normali, învrăjbeşte categoriile sociale şi-i aleargă prin piaţa publică pe neobrăzaţii care nu strigă-n gura mare cât de înţelept, de sănătos şi de chipeş e preşedintele. Între altele şi pentru că pe fond de zgomot şi anarhie se dau cele mai mari tunuri şi se fac cele mai frumoase averi...