Deci sunt o zdreanţă. Pentru că opiniile mele sunt moi, "flexibile" le numesc eu câteodată, când laşitatea îmi răzbeşte la suprafaţă, dar realitatea este că nu prea am chef să mă lupt pentru ideile mele, mai ales în privinţa celor care vizează idealuri înalte. Vreau să spun că dacă se leagă cineva de familia mea pot deveni de-a dreptul violent, la modul fizic, dacă cineva atentează la securitatea spaţiului meu intim pot ajunge să pun mâna pe un par, Doamne fereşte!, dar dacă vine vreunul şi mă ia cu întrebări despre ceea ce cred eu că este mai bine pentru România mă pleoştesc definitiv. Cred eu ceva, am opiniile şi ideile mele, însă ele plutesc mai degrabă undeva într-un spaţiu inefabil, aşaaaa... ca atunci când stai într-o bibliotecă şi îţi imaginezi că eşti coleg de breaslă cu toţi marii scriitori. Eu aş vrea ca România să fie un stat democratic şi prosper, în care câteva principii de bază, două-trei, nu mai multe, să fie respectate în practică. Aş vrea să nu-mi mai fie ruşine de pensionarii de pe scară, să mai pot respecta profesorii fără nici o urmă de infatuare sau de ironie, să pot privi drept în ochi, bărbăteşte, medicii atunci când le cer un sfat. Cam aşa văd eu România în care aş vrea să trăiesc. O viziune subţire, inconsistentă, lipsită de vigoare, îmi dau prea bine seama, de aia când vine unu' şi-mi spune că "structurile statului trebuie reformate", că "voturile românilor nu se tranzacţionează", că "poporul a decis", că partidele politice sunt o mare nulă, atunci mă inhib profund. Când un bărbat în toată firea mă priveşte agresiv şi tulbure şi îmi dau seama că m-ar zdrobi într-o secundă pe mine ca şi pe oricine altcineva care n-ar avea ca partener poporul, mă simt insignifiant, logica mi se întunecă, mă bâlbâi şi nu mai pot fi coerent în a exprima lucrurile în care cred. Adică devin ceea ce sunt de fapt - o zdreanţă. În faţa unei astfel de prezenţe întreaga mea bărbăţie se reduce la un instinct de autoconservare şi în acelaşi timp de admiraţie necondiţionată (tâmpă, bine, ştiu, recunosc!) faţă de masculul care emană în aerul pe care îl respir mirosul acesta de animal feroce, de fiară născută ca să domine chiar şi atunci când este rănită de grupul unor pretendenţi mai tineri la şefia haitei. Chestia asta mă înspăimântă în momentul în care îmi dau seama că argumentaţia nu poate ţine locul unei arme de vânătoare. Aşa că mă ascund în spatele televizorului şi ies pe stradă numai în mijlocul mulţimii, ziua în amiaza mare, spre secţia de vot.

De aia sunt o zdreanţă. Mă fascinează tot ceea ce îmi este străin. Idealurile râgâite, grobianismul manifest în faţa sensibilităţilor umane, prezenţa ostentativă în faţa mulţimilor şi mai ales siguranţa de sine în faţa oricărei provocări.

Of, Doamne! Dacă lucrurile s-ar opri aici, poate că aş putea să fiu măcar o zdreanţă folosită pentru a curăţa geamurile unei vitrine cu bibelouri. Dar eu sunt o cârpă de şters pe jos în veceurile publice.

Pentru că mă înregimentez de bună-voie în spatele celui care are capacitatea de a aduna prin forţă fizică oamenii în jurul său.

Întocmai ca demult, când făceam sluj pentru a intra în gaşca celui mai mare derbedeu din şcoală.

De aia, fiindcă sunt o zdreanţă, am ajuns şi un marginalizat al societăţii. Ideile mi le scriu şi după aceea imediat le ascund în sertarele biroului. Opiniile mi le şoptesc într-un cerc foarte restrâns şi foarte atent selecţionat de prieteni. Mi le pun la îndoială, imediat, de unul singur în momentul în care cineva bate cu pumnul în masă pentru a afirma altceva. Sunt slab şi sunt în căutarea unui mascul puternic şi indiferent, care să mă poarte şi pe mine către victorie. Fie măcar şi pentru o clipă. Poate din cauza asta în majoritatea timpului mă simt singur şi vulnerabil şi mă ascund printre cei care îşi pot exprima cu dezinvoltură convingerile. Dar la 6 decembrie avem şi noi şansa noastră de a ieşi la lumină, cu ştampilele ascunse după perdelele cabinei de vot, pentru a ne deversa frustrările în mijlocul societăţii româneşti.