Timp de vreun deceniu înainte de 1989 am trudit la o istorie a literaturii proletcultiste. Cenzura comunistă a făcut imposibilă apariţia cărţii de peste o mie de pagini din care publicasem, totuşi, în presa vremii, fragmente substanţiale.

Lucrul la această întreprindere monumentală mi-a dat posibilitatea să mă familiarizez cu ticurile prozei proletcultiste. Din lectura cu creionul în mînă a tot ce a fost text tipărit în anii stalinismului românesc am sesizat drept slăbiciune de esenţă absenţa motivaţiei psihologice, omeneşti, a actelor comise de aşa-zisele personaje pozitive.

Un ţăran sărac îl denunţa, de exemplu, pe chiaburul din sat că a sabotat strîngerea recoltei vîrînd în batoză un fier ruginit. Te-ai fi aşteptat ca autorul să pună denunţul pe seama unui motiv psiholgic al eroului. Chiaburul să-l fi înjurat cu vreo zi înainte sau să fi refuzat a-i da fata de nevastă. Ar fi fost un motiv interior credibil. De la Homer, trecînd prin Shakespeare şi terminînd cu Petru Dumitriu, ştiam că rădăcinile faptelor unui personaj stau în adîncurile sale psihologice. Pînă şi Raskolnikov al lui Dostoievski, voit aberant din punct de vedere psihologic, are un temei interior cînd ridică toporul să-i crape capul bătrînei. Nici vorbă de aşa ceva în proza proletcultistă. Ţăranul sărac îl denunţa pe chiabur, pentru că avea conştiinţă de clasă. Ca să ne convingă de acest adevăr, autorul îi atribuia tot felul de discursuri propagandistice din broşurile vremii. Literatura proletcultistă a dispărut demult, cu decenii înainte chiar de prăbuşirea comunismului.

Luni dimineaţa am aflat şi eu, ca tot românul, că o persoană din Bucureşti a depus contestaţie la Tribunal împotriva candidaturii lui Sorin Oprescu. Din relatările televiziunii am înţeles că respectiva persoană a făcut un efort incredibil pentru un român din vremurile noastre. Vineri seara, Curtea de Apel Bucureşti a dat undă verde candidaturii lui Sorin Oprescu la alegerile locale pe Bucureşti. A doua zi era sîmbăta dinaintea Paştelui, iar a treia zi, chiar Paştele. Într-un astfel de timp, un om obişnuit, cu atît mai mult o pensionară, are o mulţime de ocupaţiuni mintale, cum ar zice Ilie Moromete. Trebuie să pregătească bucatele de Paşte. Duminică, dacă nu se odihneşte, după Noaptea de Înviere, merge pe la neamuri. Ei bine, eroina noastră, pe numele ei Doina Mocanu, n-a trăit nici unul dintre aceste momente tradiţionale. De cum a aflat că Sorin Oprescu are voie să candideze nu şi-a mai găsit liniştea. A căutat vineri seara o avocată (pensionară fiind, e greu de presupus că are o avocată personală), i-a plătit un onorariu considerabil (din amărîta sa de pensie, mărită, totuşi, graţie PSD-ului nemuritor), a purces la o anchetă pe cont propriu şi, luni dimineaţa, cînd toţi românii, inclusiv cei cu aplecare spre politică, se zbăteau să iasă din mahmureală, s-a înfăţişat la Tribunalul Bucureşti. Tribunalul i-a respins contestaţia. Eroina noastră nu s-a dat bătută. A făcut recurs la Curtea de Apel. Alţi bani, altă distracţie. În paralel, ziariştii de la Cotidianul şi de la Antena 3 au abandonat şi ei subiectele tradiţionale de Paşte (aglomeraţia de pe DN1, marea crăpelniţă, indigestiile şi violurile) pentru a se ocupa de semnăturile de pe lista lui Sorin Oprescu.

M-am grăbit să văd cum explică eroina noastră acţiunile sale. Un asemenea efort din partea unui om simplu precum Doina Mocanu – mi-am zis – nu poate avea decît o motivaţie psihologică ieşită din comun. Poate respectiva a vrut să-l ia pe doctor de bărbat, şi acesta a refuzat-o, comiţînd crima de a-i spune că e babă. Poate că a lucrat în vreun spital condus de Sorin Oprescu şi a fost sancţionată drastic. Poate că a operat-o greşit. Nici vorbă de o asemenea explicaţie. Pensionara Doina Mocanu, fostă contabilă la Ministerul Economiei, a declarat că denunţarea lui Sorin Oprescu a avut drept temei conştiinţa sa civică. Eroul pozitiv proletcultist n-a murit! El trăieşte în persoana Dianei Mocanu. Un erou incredibil creat nu de prozatori, ci de PSD-iştii de azi, adversarii lui Sorin Oprescu!