A fost unul dintre cei mai corecţi, mai tenaci şi mai serioşi colegi de muncă ai mei. Iubea teatrul şi visa gazetăria. A rămas la Flacăra câteva luni şi după darea mea afară. Sărbătoarea zilei mele de naştere, în prigoană, mi-a mai lăsat puţin prieteni. Trei dintre ei erau redactori la Flacăra. Până în acea zi nefericită în care m-au vizitat, ca să nu mă simt singur. A doua zi dimineaţă toţi trei au fost daţi afară de organele de partid şi de securitate pe motiv că nu întrerupseseră relaţiile cu marele vinovat care eram. Unul dintre ei, Sorin Postolache, Dumnezeu să-l ierte, a plecat primul. Al doilea, Dan Bârlădeanu, a plecat joi. Celui de-al treilea, Ovidiu Ioaniţoaia, i-am telefonat în acea seară, să-i spun că a mai rămas numai el. Şi să plângem împreună moartea mai marelui şi nepreţuitului nostru prieten mai mare Dan Bârlădeanu. Prin soţia mea, Carmen, familia mea a fost lângă Dan şi în aceste ultime zile ale vieţii lui. A fost bolnav destulă vreme. Dar, acum, a simţit că se duce. Unicul său fiu, Ivor Bârlădeanu, a înţeles, cum numai copiii buni ştiu să o facă, situaţia-limită în care se afla părintele său. Dar drumul din Canada până în România e lung. Şi Ivor a pus piciorul pe pământul românesc, în care duminică va fi aşezat şi tatăl său, fără să ştie că acesta murise. Comunitatea evreiască a preluat vineri corpul neînsufleţit al fiului ei legitim. Dictez acest gând de despărţire în drumul către Alba-Iulia, unde are loc Congresul Spiritualităţii Româneşti şi unde, ca preşedinte al Congresului şi ca prieten al poetului Grigore Vieru voi participa la dezvelirea unui bust al său în mijlocul Cetăţii Marii Uniri. Acum o săptămână, pregătindu-se de internarea în spital, Dan mi-a transmis că mă roagă să-i păstrez rubrica din Flacăra chiar dacă deocamdată nu mai poate să scrie. Fetiţa mea, Ana Maria, m-a implorat cu ochii în lacrimi ca în primul număr din revista care va apărea să public într-un chenar negru un spaţiu alb semnat Dan Bârlădeanu. Când în nişte ani grei de dinainte de 1990 se luase hotărârea ca din redacţii să fie scoşi toţi cei cu dosare de cadre ciumate şi Dan era unul dintre ei pentru că el, ca evreu, avea rude în străinătate, m-am opus în principiu, într-o memorabilă şedinţă la Mangalia, acestei aberaţii şi am cerut protecţie firească pentru Dan. El îmi spusese, cu câteva zile înainte de a afla de la ISIAP că e concediat, ce bucuros e că pusese bani deoparte să cheme nişte zugravi să-i revopsească apartamentul. După ore grele de luptă pentru dreptatea lui, în ultima zi în care mai putea rămâne redactor la Flacăra, i-am telefonat acasă. Luase somnifere şi sunetul telefonului l-a speriat. I-am spus atunci una dintre cele mai morale şi nobile sintagme ale vieţii mele: "Dane, bagă zugravii! Ne vedem mâine la redacţie". Odihneşte-te, dragul nostru Dănuţ, şi interesează-te, dacă poţi, cine a făcut regia acestui spectacol tragic, în care şi tu ai căzut.