Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Nu mă mai aştepta. Am plecat definitiv în Italia". Atât scria pe biletul găsit pe cuier de soţul părăsit pe furiş. Fără un semn de mirare, fără remuşcări şi tânguiri. Gestul i se păruse aşa de firesc fugarei, că nu mai simţise nevoia altor explicaţii. O căsnicie de vreo 20 de ani încăpuse sec pe o bucăţică de hârtie în numai câteva cuvinte. Despărţirile se petrec rapid şi n-au nevoie de o întreagă inflorescenţă de fraze şi propoziţii. Altcumva decât la începutul iubirii, când îndrăgostiţii prăpădesc vorbe cu nemiluita.
Neînsufleţite de silabe şi exclamaţii, împreunările dintre oameni n-ar fi cu nimic deosebite de coiturile celorlalte animale. Doar nişte opintiri trupeşti şi o înfiorare traversând şira spinării, nimic altceva. Un ritual de perpetuare a speciei. Femeia care lăsase biletul cu pricina îşi regăsise, după două decenii, prima dragoste şi cu asta basta. Restul e psihanaliză şi partaj judiciar. Avusese nevoie de atâţia ani doar ca să-şi dea seama că trăise de fapt lipsa bărbatului dintâi. Experimentase lângă alt bărbat tocmai absenţa ăluilalt. Şi golul din sufletul ei nu-l umpluseră nici măcar copiii, zămisliţi, probabil, din acelaşi dor de celălalt. Regăsirea iubitului de început, întâmplătoare ca orice şaradă ticluită de destin, a alungat-o dintr-o viaţă searbădă şi dusu-s-a, hotărâtă să se scuture definitiv de un trecut anost. Iubirea a scos-o din propria-i blazare, din minciuna care o ucisese treptat, convinsă că timpul mai are încă răbdare cu ea şi-i poate întoarce înzecit chinuitoarea aşteptare. Căci, o clipă de iubire anulează chiar şi o aşteptare de-o viaţă! În egoismul iubirii recuperate, soţul n-a contat câtuşi de puţin, de parcă n-a existat vreodată. Iubirea e amnezie pură şi erezie.
Într-o altă poveste, un bărbat tomnatic şi-a abandonat rosturile din străinătate şi s-a întors la iubita din adolescenţă, pentru a o găti în rochie de mireasă. Acolo, printre străini, exersase zilnic uitarea, sau cel puţin aşa crezuse. Nu-i fusese deloc comod să se inventeze în alt hotar de limbă şi-n alt contur socio-cultural. Trăsese cu dinţii, îndârjit şi determinat, să le arate ălora că e mai bun ca ei, şi-n cele din urmă răzbise. Lupta asta cu el însuşi îl ajutase să se ignore pe sine, să se verse alăturea. Odată sfârşit turnirul pentru supravieţuirea în afara sa, individul dezrădăcinat se descoperi gol pe dinlăuntru. Nefericit şi singur în familia de care îl legau amintiri obişnuite şi uscate, de prisos. Încetase să mai trăiască, se pomise pretimpuriu.
Altundeva, foştii iubiţi din facultate, separaţi de prejudecăţile ideologice ale vremii împurpurate ipocrit au decis, la o jumătate de secol, să-şi adune laolaltă regretele purtate de fiecare în compromisurile consfinţite la starea civilă. Să sărbătorească, clipă de clipă, o împreunare interzisă odată. Când el era nomenclaturist de perspectivă, iar ea, nepoată de burghez scăpătat. Să răzbune un amor amânat şi visat neîntrerupt în nopţile de tristeţi desperecheate şi suspinate. Să îmblânzească, în tandreţea îmbrăţişărilor coapte, viforul apusului în etate. Să-şi recompună existenţele neîmpăcate cu despărţirea, să se restituie lor înşile.
Desigur, poveştile sunt nenumărate, noi şi vechi, fiindcă oamenii s-au născut iubind şi suferind din cauza asta. Tinereţea, de care n-am fost conştient niciodată, m-a împiedicat să le văd sau să le cercetez cu de-amănuntul. Prins în cleştele devenirii, nu eşti deloc interesat de vârtejurile dimprejurul tău, îţi ajungi ţie însuţi. Iar cei de-o seamă cu tine sunt şi ei asemenea ţie, împărtăşesc aceleaşi năzuinţe şi frământări. Spre mijlocul vieţii, oamenii se apucă să dezerteze din vieţile lor ştiute, din cotidianul încartiruit. Îi nelinişteşte curgerea orelor şi, de spaima finalului ratat, îşi răscumpără pe cont propriu dreptul la fericire. Pentru că, la 50 de ani, ştii sigur ceva: ce nu este fericirea! Ăi mici s-au ridicat îndeajuns să zboare neînsoţiţi, carierele profesionale sunt la final şi, tardiv, afli că ele nu înlocuiesc iubirea. Şi, oricum, nu valorează mare lucru. Omul se retrage în paradisul părelnic nepermis, la dragostea închipuită, sperând să repare lucrarea ursitoarelor puse pe şotii. Când nu mai ai ce pierde pe plan social, te încredinţezi inimii înfiorate şi de aici puzderia de permutări extraconjugale, de evadări în mirajul amorului. Bătrâneţea e necruţătoare, nu are milă de nimeni, judecă rece şi crud. Cine n-a iubit şi n-a fost iubit până atunci e condamnat pe veci la neiubire!
Tânjim să fim de-a pururi tineri, frumoşi şi răsfăţaţi. Vrem ca emoţia să ne petreacă oriunde, să ne trezească sufletul deja amorţit în laţul monotoniei. De aceea, e o crimă să refuzi partenerului de jug domestic porţia de fericire, ori ţie însuţi! Zilele ne sunt pe sfârşite, în curând vom preda gestiunea şi e posibil să fim pe minus! Poveştile de iubire târzie sunt chiar luminile amurgului, aureola care umanizează moartea din noi şi de lângă noi. Setea de absolut a fiinţei umane, dorinţa ei de nemurire.
