Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi România nu mai are metalurgie, deşi metalurgia de azi nu se mai face cu armate de ingineri, Politehnicile au încă facultăţi mari de metalurgie, care scot anual regimente de ingineri. Pentru aceştia, nu există posturi în industrie sau cercetare şi nu vor exista nici de acum înainte. Ei însă nu se impacientează, întrucât au intrat la Metalurgie ca să aibă o facultate "la bază", nu pentru că ar fi fost pasionaţi de lucrul cu metalele. Un alt motiv a fost lejeritatea cu care se intră la facultăţile noastre fără prezent şi fără viitor, dar şi relaxarea dintr-o studenţie care nu obligă la efort. De asemenea, şi faptul că nu interesează pe nimeni ce ştie la absolvire licenţiatul. Important e ca să existe în continuare facultăţi de metalurgie, indiferent de situaţia metalurgiei din România, ca să aibă mulţimea de profesori din domeniu o leafă şi o slujbă de unde să iasă la pensie.
Dar şi ocazia de a da tot timpul vina pe stat şi pe guvernanţi, pe Ministerul Învăţământului şi pe brambureala din învăţământ, pe salariile mici şi pe absenţa unui orizont profesional.
Şi măcar dacă ar fi vorba doar de metalurgie, dar nenumărate instituţii de învăţământ de stat s-au dilatat ignorând mersul lucrurilor în lume, în Europa şi, ca o consecinţă a situaţiei din industria mileniului trei, şi în România. Alte multe şcoli particulare au proliferat în direcţii care nu duc nicăieri şi au nenorocit sute de mii de tineri, dându-le diplome care nu slujesc la nimic. Ca şi profesorii, care altceva decât să fie profesori nu ştiu şi nici nu vor şti, mulţumindu-se cu numărarea vinovaţilor pentru starea lor, aceşti absolvenţi de facultăţi se înrăiesc, acuzând statul şi ţara. Deşi alegerea a fost a lor. Deşi nici statul şi nici neamul românesc nu i-au silit să-şi piardă tinereţile cu o învăţătură care nu le garantează şi o profesie în uz.
În anii 1990-1994, Canada a fost invadată de ingineri români care, la întrebarea "ce ştii să faci?" adresată de angajatori, răspundeau, de parcă s-ar fi vorbit între ei: "Sunt inginer".
Din care pricină, românii din Canada au trebuit să suporte mulţi ani după aceea un gen de stigmat profesional cuprins în formula ironică "român-inginer". Când spui român, adică, spui şi inginer.
Discuţiile publice şi la modul general, despre redresarea învăţământului românesc, n-au nici un Dumnezeu, pentru că învăţământul nu e ceva "în general", ci e un complex de situaţii particulare care cer soluţii în parte. Le vine foarte uşor miniştrilor şi sindicaliştilor care cutreieră televiziunile să-şi vânture opiniile "în general" despre bugetul sărac al învăţământului, dar dacă e să le ceri o rezolvare a situaţiei de un total absurd din facultăţile de metalurgie, se codesc şi merg pe lângă întrebări. "În general", toată lumea are viziuni înnoitoare, deşi singura rezolvare corectă a unei ecuaţii ce pare imposibilă e reducerea drastică a facultăţilor spre stingere din învăţământul superior. Şi ce-o să facă atunci profesorii?, veţi întreba. Dacă profesorii sunt atât de buni, cât socotesc ei că sunt, şi atât de indispensabili economiei, să se ducă în industria metalurgică şi s-o reinventeze pe nevoi şi tipare moderne cu ştiinţa lor.
