Bucuresti
S-a aşternut zăpada peste mizeria asta din ţară. Şi odată cu ea o linişte grea, apăsătoare, ca atunci când într-un spital de nebuni încetează strigătele pacienţilor. Simţurile celor sănătoşi - identificabili cu majoritatea "simplilor cetăţeni cu drept de vot" - devin atunci mai ascuţite, îi cuprinde o senzaţie de teamă, ba chiar de panică, în aşteptarea urletului care va declanşa vacarmul general.
L-am văzut şi l-am ascultat zilele trecute pe Traian Băsescu făcând apel la calm şi la răbdare exact în felul în care un pacient sedat, obosit, încearcă să-şi încurajeze colegii de salon. S-au mai perindat apoi imaginile lui Viorel Hrebenciuc, epuizat, Emil Boc, parcă proaspăt ieşit dintr-un tratament şocant, Călin Popescu Tăriceanu dădea impresia că se îndreaptă spre sala de recuperare fizică, aidoma, Crin Antonescu parcă înghiţise vitamine cu pumnul. Ieri l-am văzut şi l-am ascultat pe Mircea Geoană şi în minte mi-a venit poezia "Rar" a lui George Bacovia.
Ni se potriveşte tuturor. Genialul depresiv are câte o strofă pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare prototip uman care populează ţara asta şi până la urmă, pentru România acestui sfârşit de an, în ansamblul ei. O ţară ca un han pustiu, abandonat pe o vreme mohorâtă, în care electoratul, onorabilul cetăţean, este singur:
"Singur, singur, singur,
Într-un han departe -
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur..."
Şi m-am gândit mai departe la Traian Băsescu. La felul cum îşi imaginează el următorii cinci ani la Palatul Cotroceni, cum priveşte cu ochii minţii peisajul ţării, cum ascultă glasul poporului, cu afecţiune şi uneori chiar cu lacrimi în ochi:
"Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie !
Plouă, plouă, plouă".
Pe urmă a venit rândul Cetăţeanului Român Anonim, al omului ăla, de acolo, de undeva, pe care nu-l cunosc, al pensionarului, al adolescentului, al omului de afaceri, al suferindului pe care datoria cetăţenească îl topeşte într-un amalgam omogen şi pe care acelaşi mecanism îl izolează acasă:
"Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atât mai bine -
Şi de-atâta vreme
Nu ştie de mine
Nimeni, nimeni, nimeni..."
Mi l-am inchipuit pe Mircea Geoană, cel care m-a readus în contact cu extazul provocat de textul ăsta:
"Tremur, tremur, tremur...
Orice ironie
Vă rămâne vouă -
Noaptea e târzie,
Tremur, tremur, tremur..."
Iată-mă şi pe mine:
"Veşnic, veşnic, veşnic,
Rătăciri de-acuma
N-or să mă mai cheme -
Peste vise bruma,
Veşnic, veşnic, veşnic..."
Şi acum toţi, în cor, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni de bine, bogaţi şi săraci, politicieni, indiferent din ce partid faceţi parte, domnule preşedinte Traian Băsescu, domnule Geoană, vă rugăm să vă alăturaţi nouă:
"Singur, singur, singur,
Vreme de beţie -
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur..."
Aici se termină poezia lui George Bacovia.
Rukmini Callimachi a devenit cunoscută în România în 2009, atunci când a fost nominalizată la premiul Pulitzer şi s-a aflat că este româncă. Rukmini a plecat din ţară la vârsta de 5 ani, în 1979, dar n-a uitat să vorbească româneşte. Acceptă propunerea unui interviu cu bucuria de-a putea vorbi limba natală.
Cu bugetul in piuneze fara bani pentru pensii si salariile bugetarilor, Cabinetul Boc alege calea investitiilor publice scumpe, aiuritoare si inutile de genul noului sediul al Serviciului de Protectie si Paza (SPP) pentru care a alocat numai putin de 136 milioane lei (32 milioane euro), scrie cotidianul Financiarul.
Dispariţia Mihaelei e foarte diferită, altfel decât celelalte plecări care au săpat adânc în durerea noastră de generaţie. Mi-a dat certitudinea "că numai ea, iubirea, se leagăna fluturând deasupra marginii Universului" şi că uneori oamenii pot fi perfecţi în sentimentele lor şi că timpul, sistemele, cuvintele încep să cadă din înţelesurile lor şi noi rămânem cei adevăraţi.
