România, Ungaria şi FMI

Ungaria a sistat aranjamentul cu FMI, invocând că ţinta de deficit bugetar pentru 2010 ar putea fi atinsă, între altele, prin o taxă pe profituri ale băncilor. Această decizie nu a deteriorat, cel puţin până acum, perspectiva de a emite obligaţiuni suverane. Unii analişti au remarcat că men­ţi­ne­rea aranjamentului României cu fi­nan­ţatorii internaţionali publici nu a fost însoţită de o ameliorare a percepţiei pe pieţele de credit; unele voci spun că merită să fie examinată alternativa renunţării la acordul cu FMI şi UE.

Se cuvine să avem în vedere câ­teva aspecte atunci când judecăm re­laţia României cu finanţatorii externi în comparaţie cu situaţia Ungariei. Ambele ţări se confruntau la sfârşitul lui 2008/debutul lui 2009 cu o acută criză de lichiditate pe fondul crizei financiare (ce îngheţase pieţele de credit). Criza de lichiditate putea deveni una de insolvenţă, de încetare de plăţi. Firesc apare întrebarea de ce acest risc pentru România, care avea la acel moment o datorie publică totală sub 20% din PIB (în vreme ce Ungaria avea o datorie publică de peste 70% din PIB). Lămurirea este dată de îndatorarea masivă pe termen scurt a sectorului privat care, precum în criza asiatică de acum 12-13 ani, a creat un risc sistemic pentru sistemul financiar, pentru economie. Căderea economică din 2009 a ac­centuat mult deficitul bugetar al Ro­mâ­niei, care a ajuns la circa 8% din PIB.

A apărut o mare problemă în finanţarea deficitului bugetar, care s-a făcut (anul trecut) prevalent din surse interne, de către bănci ce ope­rea­ză în România. Această finanţare a implicat scăderea rezervelor mini­me obligatorii, ceea ce a reclamat atra­­gere de resurse (prin împrumut extern) pentru refacerea rezervelor BNR. Deşi Ungaria are o datorie pu­blică considerabil mai mare celei a Ro­mâ­niei, ea a revenit pe pieţele inter­na­ţio­nale de credit mai uşor din raţiuni nu de subestimat: ea are un deficit bu­getar structural inferior celui de la noi; deşi serviciul datoriei pu­blice este important, relaţia între încasările şi cheltuielile bugetului public este mai bună decât la noi; nivelul în­ca­sărilor bugetare a fost peste 42% din PIB între 2004 şi 2009 (faţă de 31%-32% la noi), ceea ce oferă un mai mare spaţiu de manevră; balanţa comercială este echilibrată, ceea ce nu pune presiune pe echilibrele in­terne prin filiera externă. Şi de aici putem constata că modelul de creş­tere din ţara vecină a beneficiat de o mai bună inserare în reţelele industriale occidentale.

Ajustarea fiscală între 2006 şi 2009, de mare an­vergură, făcută cu conivenţa opoziţiei de la acea vreme, de guvernul condus de Gordon Banyai a dus deficitul bugetar de la peste 9% la sub 4% din PIB. Deci, guvernul Orban s-a confruntat cu o situaţie, care, deşi încă foarte dificilă, ar fi fost cople­şi­toare dacă predecesorul său ar fi lân­cezit în consolidarea fiscală din motive electorale. De aici, cred eu, decurge în­drăz­neala lui Orban de a întrerupe aranjamentul cu FMI mizând pe emi­suni de obligaţiuni. Fiindcă una este să finanţezi un deficit bugetar de circa 4% şi altceva un deficit ce depăşeste 7% din PIB. Dar situaţia financiară a Ungariei rămâne fra­gilă, având în ve­dere volumul datoriei pu­blice, ni­ve­lul dobânzilor pe pieţele de credit şi perspectiva de creştere economică.

România are nevoie de reforme structurale, de corecţii în bugetul public, care să ducă deficitul la sub 4% din PIB în câţiva ani; are nevoie de absorbţie masivă de fonduri eu­ro­pene, care să susţină creşterea economică. Sunt posibile asemenea re­forme fără asistenţă externăĂ La aceas­tă întrebare trebuie să răspundă cei care pledează pentru renunţarea la acordul cu FMI, UE şi Banca Mondială.