Parcă a fost acum o mie de ani, deşi totul s-a petrecut ieri, adică în a doua jumătate a veacului trecut. Cu siguranţă, săniile veneau din prima jumătate a aceluiaşi veac şi chiar de mai departe, din veacurile celelalte. Doar iernile şi caii se schimbau. Mai precis, numai caii. Exista o singură iarnă, aceeaşi în care fuseseră copii şi bunicii mei, şi bunicii bunicilor mei, iar iarna aceasta călătorea prin timp purtată de sănii. Noi credeam invers, că iarna trage săniile după ea, oprindu-se doar din când în când, ca să schimbe ninsorile şi caii. Doamne, ce mai tropoteau zăpezile pe drum! Poate că nu erau ele, ci caii. Dar ce mai conta? Important era faptul ca prima ninsoare să cadă la timp. Şi cădea, căci  iarna aceea, fiind foarte bătrână,  îşî făcea bine meseria. Habar n-aveam unde şedeau săniile peste vară, însă imediat ce se pornea prima ninsoare le vedeam lunecând pe şosea, întotdeauna în mare viteză, de ziceai că sunt năluci.Dacă n-ar fi fost zurgălăii, care umpleau văzduhul cu clinchetul lor,n-am fi crezut  că ele există cu adevărat. Apoi, când se limpezea aerul,  le vedeam plutind pe deasupra satului. Atât de mari erau zăpezile pe atunci, ori poate caii aveau nişte aripi secrete, se ridicau cu sanie cu tot de la pământ şi, fâl, fâl, goneau,  într-o parte şi-n alta,  razant cu streşinile caselor.Ce nu am putut să înţeleg niciodată e cum de le auzeam potcoavele sunând, de vreme ce călcau de-a dreptul pe aer!

Venea pe urmă, taman când trebuia, a doua ninsoare, apoi următoarea, şi tot aşa,  până  primăvara, astfel încât zurgălăii să nu apuce nicio clipă să tacă. Şi n-apucau. D-asta se şi ţineau ninsorile de mână. D-asta şi era o singură iarnă, una foarte bătrână, care se muta din copilăria bunicilor în cea a nepoţilor, purtată de sănii, iar săniile veneau de pretudindeni. Treceau toate săniile din lume prin satul nostru pe atunci. Era în fiecare sanie măcar un om, dar pe noi nu ne interesau oamenii, ci caii. Îi cunoşteam după nechezat şi după ninsorile ce se  porneau direct din coamele lor. Ar fi trebuit să ne dăm seama că, tot schimbându-se caii, ne vom schimba şi noi într-o zi. Iarna a rămas aceeaşi, doar că se arată la faţă mai rar.  Anul acesta, am fost norocoşi, s-a întâmplat ca pe vremuri, a venit iarna din copilăria noastră şi a bunicilor din nou. Ea singură, însă, fără sănii şi fără cai. Poate că din cauza asta n-am prea ştiut să ne bucurăm de sosirea ei.

 Săniile, ştiu, îşi dorm somnul de veci în cimitirul de sănii. Dar pe unde or fi caii? Ce-or mai fi făcând? Nu cumva s-au folosit de aripile lor secrete şi-au zburat îndărătul timpului, într-o ţară unde ninge mereu?!  Oho, ce-aş mai porni la drum! Aş pleca chiar în clipa aceasta în ţara aceea, dar cei o mie de ani pe care îi mai am de trăit nu-mi sunt suficienţi pentru a ajunge până acolo.