Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Crizele sunt ca şi cutremurele, contează numai acelea mari. Ce am înţeles eu în Statele Unite, unde m-am nimerit în timpul unei crize de patru grade pe scara Richter, e că afectaţi de criză erau întotdeauna alţii.
În recesiunile cu un grad mai mare, aceşti alţii încep să fie tot mai aproape de tine. Economice sunt numai crizele scurte şi de suprafaţă. Cele lungi şi de adâncime, cum e criza mondială actuală, încep prin a părea economice, ele fiind de fapt mişcări tectonice de sistem.
Cei care speră ca la terminarea crizei să revină la viaţa de dinainte, ca şi cum au avut o gripă rea şi atât, nu o boală care lasă sechele şi dereglează toate organele, vor intra într-o decepţie. Fiindcă asta urmează după o cădere de sistem, o decepţie al cărei capăt nu poate fi întrevăzut. Nimeni nu va mai fi ce a fost, nici măcar cei care nu suferă direct efectul economic şi se socotesc în afara dramei. E ca la teatru: oricât de intens şi-ar trăi rolurile actorii, după o serie mare de reprezentaţii, cei tulburaţi sufleteşte de piesa care se joacă pentru a mia oară sunt spectatorii.
La fel e şi în aceste dramatice căderi de sistem pe plan mondial, cine nu e sensibilizat trebuie să se caute totuşi la doctor. Câţi nu mor convinşi că n-au nimic, că până a-şi da duhul au fost sănătoşi tun? La noi, scuturăturile care se propagă din epicentrul crizei se suprapun pe nişte convulsii naţionale de proastă administraţie. Ce se întâmplă azi în structura forţei de muncă la CFR, de exemplu, e consecinţa unor acumulări negative: a crescut personalul şi a scăzut calificarea, posturile de conducere au căpuşat bugetul conducând la colaps, s-a furat bezmetic, ca de pe o moşie fără stăpân, administraţia a avut numai culoare politică, nu şi putinţă profesională.
Toate astea fără nici o legătură cu involuţia economică din America. România e lovită de criza mondială din toate părţile, fiindcă e vulnerabilă din toate părţile. Cel mai mult, România e descoperită la încrederea în instituţiile statului. Când criza mondială se va ameliora, instituţiile statului român, sleite din interior de împărţelile politice, vor intra în recesiune morală.
Nu ştiu cum se face, dar eu am trăit toate sfârşiturile de bal. Le-am prins pe toate, am sosit mereu la ultimul dans. N-a fost chiar foarte rău, fiindcă majoritatea oamenilor nici nu apucă să intre în sala balului. Şi acum, tot ce prind mai bun din viaţă prind pe ultima sută de metri. Dar măcar prind! Aşa că mă simt calificat să simt şi ce simt cei care au dansat tot timpul, dar şi cei care nu ştiu ce-i acela dans. Aş putea spune că fiinţa mea a creat un organ al sfârşiturilor de bal.
Acest organ mă previne că, în România, criza nu va avea curând un ultim dans, că lumea va fi prea obosită ca să mai facă diferenţa dintre ceva care n-a apucat să fie şi ceva care va fi altfel. Şi naţiunile obosesc aşteptâd, nu numai indivizii.
