Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ca să mergi la cârciumă şi să te simţi bine e nevoie de o chemare, de un har. Unii, deşi au acest har, deşi simt chemare pentru pălăvrăgeala amicală de la bodegă, tânjesc după ceva mai mult, ceva cu nume, cu pedigri, şi fac simpozioane sau merg la simpozioane. Deosebirea dintre pălăvrăgeala relaxată de la un pahar şi cea pretenţioasă, de la un simpozion, e la temă. E deosebirea dintre orice şi aproape nimic.
O dată la câţiva ani, mă simt în eroare faţă de câteva forme de socializare culturală, cum ar fi cenaclurile, simpozioanele şi lansările de carte, şi fac act de prezenţă. Mă duc doar o dată sau de două ori la câţiva ani, pentru că e nevoie apoi de alţi nişte ani ca să uit de ce nu-mi venea să le frecventez şi s-o iau de la capăt, cu plictiseala şi cu grija de a uita cât m-am plictisit.
Multe simpozioane au ca subiect comunicarea. De regulă, vorbitorii se vaită că oamenii nu mai comunică aşa cum o făceau odinioară. Cusurul subiectului constă în faptul că, odinioară, omenirea nu avea complexul lipsei de comunicare. Omenirea l-a dezvoltat o dată cu perfecţionarea mijloacelor de comunicare şi, implicit, cu posibilitatea ca fiecare ins să comunice oricând, cu oricine, la orice nivel.
Progresul tehnic îl pune pe cetăţeanul doritor să comunice înaintea unui adevăr foarte neplăcut:
are cu ce, ar avea cu cine, dar n-are ce comunica. Dovadă câtă lume ni se adresează zilnic ca să nu ne spună nimic interesant. Or, comunicarea fără nimic interesant e un nonsens.
Oameni care să aibă ce spune au fost dintotdeauna puţini. Vorbitul în neştire nu e comunicare. În studenţie, scriam într-un caiet propoziţii, fraze şi pasaje din autorii pe care-i citeam. Cele mai multe dintre însemnări au rezistat în memorie zeci de ani. Am trăit conform cu adevărurile pe care acele propoziţii, fraze şi pasaje mi le-au comunicat. Parţial, adevărurile tezaurizate devreme, în caietul de studenţie, le-am regăsit ulterior în conversaţia cu persoane de toată starea, însă la nici una atât de bine, de exact şi de expresiv formulate.
Dacă e să vorbim despre o dramă a incomunicabilităţii, în societatea veacului al XXI-lea, despre imprecizie şi lipsă de conţinut trebuie să vorbim. Stimulat de înmulţirea mijloacelor de comunicare, de posibilitatea de a se exprima când voieşte şi la o adică de a se adresa întregii ţări, la radio sau la televizor, omul de azi îşi descoperă neputinţele, limitele, dotarea precară pentru o relaţie cuprinzătoare cu lumea.
Vorbeşte, răzbună prin vorbire o îndelungată neluare în seamă, se descarcă de nişte frustrări, dar nu comunică, fiindcă nu are nimic de spus spre a fi ţinut minte. Putinţa de a comunica interesant, util, cu înţeles şi simţire n-a sporit o dată cu înmulţirea oportunităţilor şi perfecţionarea căilor de comunicare. Tot despre un necaz de comunicare ar fi vorba, doar că altul decât acela pe care-l vaită participanţii la simpozioane.
E ca-n anecdota aceea cu doi ardeleni, tatăl conservator şi fiul mai deschis către nou, care sunt întrebaţi de un turist din Vest în şapte limbi care e drumul spre Cluj şi ei ridică din umeri, fiindcă nu pricep un cuvânt din ce zice străinul. Iar la observaţia fiului, cum că e bine să ştie omul o limbă străină, tatăl răspunde: Pe dracu, bine! Uită-te la ăsta, că ştie şapte, şi la ce i-a folosit?!
