Refuzam să asist la înjunghierea lui. Fugeam în casă. Pentru a nu-i auzi ţipătul. Şi pentru a nu-i vedea sufletul ieşind prin despicătura făcută de cuţit. Căci aşa credeam pe atunci, şi aşa cred şi acum, că porcii au, ca şi noi, oamenii, un suflet. Ceea ce nu se ştie cu precizie este daca Dumnezeul nostru este şi al lor. Pesemne că nu există un Dumnezeu separat, numai al porcilor, deoarece, dacă ar fi existat, aş fi spus că aceasta este voia lui şi mi-ar fi fost mai puţin milă, ştiind că sufletul vietăţii înjunghiate are unde să se ducă. Dar aşa, mă durea neputând să-i împiedic sufletul să se amestece cu ninsoarea. Fiindcă astfel se întâmpla mai mereu când tăiam porcul, ningea, fapt care oprea ţipătul să se ridice la cer. Cine să-l audă acolo de vreme ce Dumnezeul porcilor nu exista? Hohotul de groază sau de revoltă al râmătorului orbecăia prin vazduh, apoi se întorcea pe pământ şi dădea ocol casei noastre de câteva ori, poate în căutarea mea, pentru că Dumnezeul nostru, al oamenilor, mă alesese pe mine să-l aud şi să-mi fie milă, aducându-mi aminte că timp de aproape un an împărţisem curtea cu el. La început, fusese, ca şi mine, copil. El se grăbea însă să crească. Şi creştea, cerând întruna de mâncare. Ai mei se aşezau la masă  doar după ce îl săturau pe el. Când plecau de acasă, şi plecau zilnic, căci câmpul n-avea pic de îndurare, îi chema din zorii primăverii până în asfinţitul toamnei la muncă, îmi revenea mie obligaţia de a-i da să mănânce. Din cauza asta aproape că-l uram. Fiindcă nu mă puteam îndepărta niciodată de casă. Îl auzeam de la gârlă cum guiţă de foame. Şi veneam într-un suflet să-l liniştesc. Câteodată, eram nevoit să-i pregătesc eu însumi hrana. Ceea ce însemna că trebuia să curăţ câţiva ştiuleţi de porumb sau să amestec nişte tărâţe cu apă, pe care le hăpăia în mare viteză. Ar mai fi vrut. Poate că-i era sete şi nu-şi dădea sama. Îi turnam de băut, dar el sorbea în silă după care răsturna vasul cu apă ca să se poată tăvăli în mocirlă. Cam la fel cum făceam eu la gârlă. Eram amândoi copii numai că el îmi întorcea spatele, făcând pe îmbufnatul, atunci când îl provocam la joacă. Îl iertam însă, ştiind ce soartă îl aşteaptă în preajma Crăciunului. Şi venea iarna. Aşteptam ca pe o sărbătoare ziua de Ignat. Era şi veselă, şi tristă ziua aceasta. Ea se năştea, la fel cum se nasc oamenii, cu un ţipăt. Numai că ţipătul cu care se ivea Ignatul pe lume era unul vestitor de moarte. Un ritual din caledarul vieţii oamenilor la capătul căruia se făcea roşie zăpada. Era ţipătul sângelui pe care încerca să-l stingă ninsoarea.  Pe acesta îl auzeam din pragul casei mult timp. Şi mai auzeam, deşi poate părea de necrezut, cum sufletul porcului, negăsind un cer spre care să suie, rătăcea o vreme pe deasupra satului, risipindu-se în cele din urmă în ninsoare.

Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată privirea unui porc ce este dus la tăiere. Eu am văzut-o şi d-asta fugeam să mă ascund în casă. Parcă voia să-mi spună: Ce faci, ai uitat că am copilărit împreună? Scapă-mă de la moarte.

Târziu, când îl acoperea focul, pârjolindu-i spinarea, mă alăturam celorlalţi, începând să mă bucur de spectacol. Bucuria creştea în intensitate atunci când gustam din prima bucată de şorici. Îl ajutasem, îndopându-l cu tărâţe şi iarbă, să crească mare. Acum îi venise lui rândul să mă ajute pe mine. D-asta şi fusese dus la tăiere. Nu era, chiar dacă în momentele acelea mă cuprindeau înfrigurarea şi mila, ceva ce ţinea de cruzime sau sălbăticie. Moartea ajuta viaţa. Atâta tot. Pe urmă, copilăria porcilor o lua de la capăt, într-o înţelegere secretă a dumnezeului nostru cu dumnezeul lor, despre care încă mai credem că nu există. Până seara, ninsoarea îngropa totul. Nu se mai desluşeau pe nicăieri urme de sânge. Din fiecare curte izbucnise un ţipăt peste zi. Un cer de ţipete acoperea satul pe la prânz. Poate că din cerul acesta cobora ninsoarea pe pământ. Şi poate că din această cauză era tăcerea zăpezii asurzitoare.

La streaşina casei noastre rânjea în noapte căpăţâna porcului tăiat. Câte case, atâtea căpăţâni. Lumea era albă, imaculată. Putea, în fine, să vină Crăciunul.
 
P.S. Anul acesta, n-am auzit ţipătul, dar am simţit gustul copilăriei. Le mulţumesc pentru asta prietenilor Nelu Gherman, Dan Vâjâială şi Aurel Onţă.