Somatic vorbind, el pare o fiinţă căzută din căruţa cu ţigani, ce a umblat din loc în loc, prin pulberile sudului. Nu e neapă­rat ceva rău în aceasta definire a Licheleanului. Există ţigani geniali şi există ţigani submediocri. Licheleanu nu este genial. Rareori el ajunge să fie submediocru. Pielea groasă, pergamentoasă, pare menită să nu lase nici o lumină să intre înlăuntrul acestui om. Buzele groase, descinzătoare din acelaşi fel de facies, nu mărturisesc nimic despre răutatea funciară a individului. Căci singurul talent al acestui cetăţean este ura. Pe temeiul urii, el devine, odată cu trecerea vremii, tot mai ranchiunos şi mai posedat de iluminările propriului rinichi.

Aş fi fost în stare să salut în domnul Licheleanu un duşman veritabil, dacă n-aş fi constatat, încet-încet, că minte ca un porc, insi­nuează ca un turnător şi gândeşte ca o raţă. Îl lăsasem în plata Domnului, de mult.

Nu mă mai interesa felul cum a devenit dumnealui mare editor, prin acapararea Editurii Monopolitice cu toate ale ei. Licheleanu a dorit să dea impresia (şi pe unii i-a şi convins) că el este binefăcătorul suprem al culturii europene, întrucât el a publicat nişte cărţi, fireşte, pe banii picuraţi din bugetul statului şi, ulterior, recirculaţi prin comerţul cu cărţi. Nici chestiunea aceasta nu mi se mai părea importantă.

N-am mai insistat nici asupra neru­şi­nării cu care puradelul bătrânicios a scos din cărţile sale referirile la Marx, ca să i se piardă urma de anticomunist. Şi ca să poată ataca pe ceilalţi că sunt comunişti. Nici acum nu sunt prea cursiv în replica mea faţă de acest negustoraş de hârtie tipărită, cu sârguinţa lui jalnică de a-şi încorda vocea şi de a o face gravă, ca să facă impresie. Dar de curând, acest Gabi Frânaru a lansat, cu privire la mine, din propriul lui organism, această ordură, pe care ar fi cazul s-o ia şi să şi-o reaşeze între celulele vitale.

Domnul Licheleanu afirmă că, la un Cenaclu, cel ce conducea spectacolul, adică eu, închidea uşile pe dinăuntru şi ţinea oamenii cu forţa acolo, îi obliga să aplaude, ba, mai mult, îi prindea pe cei care nu se ridică în picioare şi îi dădea pe mâna autorităţilor. Ce imbecil acest Licheleanu! Pe de o parte, el afirmă că n-a fost niciodată la acest Cenaclu, pe de altă parte, ştie el bine, cu minţişoara lui de esofag, mult cântă cu drag, ce a fost acolo. Există vreun tribunal pentru a se judeca obiectiv un fapt public atât de cunoscut şi de recunoscut încât până şi inamici personali ai mei au fost determinaţi să mărturisească emoţia lor, fie şi târzie, că un astfel de fenomen a durat?

Cu siguranţă există sute de mii de oameni care-şi pot aminti că la Cenaclu nu încăpeau atâţia oameni câţi doreau, că nu eu, ci spectatorii doreau să rămână şi să se bucure de cântece, de poezii şi de dialoguri, că nimeni nu avea nici o obligaţie faţă de scenă, în afară de oficiali şi de oamenii de ordine, cărora într-adevăr le atrăgeam din când în când atenţia, că atunci când se cântă cântece naţionale, e bine să le privească atent şi respectuos. Miliţianul târziu din tinicheaua licheleană reacţionează în apărarea colegilor săi de altădată. Căci Licheleanu este neruşinatul pervers care a cerut după 1989 ca "Doina" lui Eminescu, "De la Nistru pân' la Tisa", să rămână în umbră, pentru că promovarea ei ar putea să ne îndepărteze de Europa. Nici tanchistul de ocupaţie din al doilea război mondial nu îndrăznise o asemenea ticăloşie. Licheleanu a făcut-o şi pe asta. E un nenorocit plenitudinar.

S-au tot întrebat, anii aceştia, diverşi oameni de opinie, de ce nu e Licheleanu doritor să exprime critici la adresa erorilor băsesciene. Una din ocazii abia s-a petrecut săptămâna trecută. Preşedintele Băsescu a declarat, viguros, că trebuie să se termine cu supraproducţia aceasta de filozofi şi trebuie să trecem la producţia de tinichigii. O asemenea pornire antiintelectuală nu se mai văzuse prin părţile locului de prin 1951-1952, când o maimuţă din Grădina Zoologică a sărit la fetiţa doctorului veterinar, care avea în responsabilitate sănătatea animalelor şi era cât pe-aci s-o ucidă pe fetiţă, că stătea la umbră şi citea cărţi, era, adică, intelectuală.

Nu-l acuz pe Licheleanu pentru incidentul din 1952, că era prea mic, atunci, dar, la declanşarea războiului împotriva filozofilor, domnul Liiceanu era prezent. Era, după  unele surse, chiar viu. De ce a tăcut Tetea?
Hai să zicem că nu-l durea cauza generală a filozofilor, dar măcar cauza proprie, de om care crede că e filozof, nu cumva îl durea? Îl durea, dar starostele de "Humă" are grijă să nu-l supere pe bulibossul naţional. Pentru că asta a fost toată lupta lui Licheleanu: să aibă un stăpân. Nu-l interesa neapărat democraţia, cât privilegiul de-a fi băgat în seamă de lider. Când mă înjură pe mine că am scris pentru Ceau­şescu, Licheleanu o face dintr-o jalnică gelozie. Radicalismul de dreapta al canaliei, care vrea să-şi şteargă urmele de lichea, nu l-a oprit de la suma de gesturi subalterne la care s-a dedat clămpănind din buza de jos, de parcă-şi cerea ovăzul, în faţa ultimilor mai mari politici.

Licheleanu a dorit multe în viaţă. L-a mâncat ideea că nu poate rămâne profesoraş de filozofie, ci trebuie să devină filozof. După care s-a autodeclarat şi i-a împins pe profitorii editurii lui să-l declare scriitor. Care scriitor? Dacă fiecare trimiţător sau primitor de scrisori din această ţară ar fi scriitor, Uniunea Scriitorilor ar putea deveni cea mai puternică din lume, cu cei 22 de milioane de scriitori ai săi. Licheleanu nu e nici măcar scriitor de vagoane. Luptele lui cu peniţa capătă dimensiuni apocaliptice, în atmosfera momentului.

Căci Licheleanu, în afară că mai ia de la unii şi mai pune la el, e nevrednic şi când copiază. Şi-i scade preţul. Faptul că există un film excelent, cu ţigani au­tentici, "şatra", în România de azi, scade mult şansele Licheleanului de a se afirma sub aceeaşi zodie. Până şi singurul lui talent, care-i ura, se topeşte, se diminuează, devine inautentic. Din tot Licheleanul a mai rămas o coajă, pe pavajul strâmb al capitalei. Inexistenţa lui mă influenţează şi pe mine. Nu-mi mai vine să scriu. De la Licheleanu a început deşertificarea. îmi miros lacrimile a nisip.