Cei mai mulţi dintre românii stabiliţi de ani buni în Statele Unite şi pe care i-am cunoscut în cei şase ani, când m-am tot dus şi m-am tot întors fără să-mi fie foarte clar de ce o fac, erau în căutarea unui loc de muncă mai bun.

Nici unul nu pleca dimineaţa la serviciu, ca la noi, cu sentimentul acela consolator că bine nu e, dar măcar ştii că şi mâine tot acolo de duci. Totuşi, oamenii nu păreau speriaţi de ideea că li se termină angajamentul sau că vor rămâne fără slujbă o vreme. Se învăţaseră cu instabilitatea, cu aşteptarea, cu alergatul după job. Era starea lor normală.

Într-o singură familie am simţit ceva anormal, diferit de toate celelalte pe care le frecventam, iar anormalul venea din detaşarea tuturor membrilor ei. Aveau ceva de exceptaţi, în afara realităţii de dincolo de pereţii casei lor. Erau foarte bogaţi. Nu erau niciodată în alertă. Puteau să lase grijile pe altă zi. Nou-veniţii în marile oraşe din State resimţeau din plin discontinuităţile din "experienţa americană".

Unii s-au mutat în localităţi mici sau în interior, unde lumea se mişca mai puţin, alţii n-au suportat gândul că vor fi toată viaţa într-o continuă căutare şi au revenit la instabilitatea familiară din ţară.

Noi, cei din comunism, eram loviţi frontal în felul de a concepe relaţia americanilor cu leafa. La noi munceai adică patruzeci de ani la acelaşi strung şi statul îţi creştea leafa la nişte termene ştiute de toţi. Iar, dacă te mutai în altă fabrică, acolo ţi se dădea automat leafa de la fabrica de unde plecaseşi. Statul garanta regula, doar colegii şi şefii erau cei care o mai încălcau. Încă un motiv de încredere în continuităţi îl asigura meseria: strungar te făceai, strungar ieşeai la pensie.

Pe atunci nu ştiam la ce avea să-mi folosească "experienţa americană", pentru că aproape nimic din ce înţelegeam şi trăiam acolo nu se potrivea cu situaţia din ţară. Până a venit criza, românii rămaşi acasă - nu cei 3 milioane plecaţi în necunoscut după o soartă mai bună - n-au prea ştiut ce-i capitalismul. Au gustat câte puţin din el, iar unii s-au şi ghiftuit cu oferta din perioadele de stabilitate ale capitalismului.

Mai mult decât panica de moment, când omul îşi pierde slujba şi alta la fel nu mai găseşte, va fi moştenirea mentală a acestei panici. Ameninţarea discontinuităţii. Urmează trezirea din pumni, ca la meciurile de box. Unora le prieşte starea de căutare, aşteaptă excitaţi dezgheţul economic. Au în firea lor nevoia de competiţie. În locurile unde şi eu am de lucru, îi simt în alertă, am căpătat în America un plus de miros la oameni.

Politicienii prostesc mereu electoratul promiţând o clauză proprie comunismului: siguranţa locului de muncă. O minciună mai sfruntată nu e de imaginat. Cum să promită statul în contul particularului? Statul poate să promită şi pe termen scurt, chiar să garanteze înmulţirea locurilor de muncă, dar nu şi stabilitatea. Câştigul nici el nu e garantat, se negociază.

În Statele Unite, oamenii se mută cu locuinţa după o slujbă mai bună, în medie, de opt ori într-o viaţă. Fapt ce înseamnă că unii aleargă cu casa după ei şi de douăzeci de ori fără s-o găsească, pe când alţii stau bine mersi în acelaşi scaun şi pe aceeaşi stradă cincizeci de ani. În box există şi şansa de a te trezi din pumni, ca apoi să învingi. E însă o şansă, nu o regulă.