Debutul scandalului Monica Iacob Ridzi m-a surprins la Găgeşti, plecat din Capitală pentru o săptămînă, în iluzia deşartă că voi termina cartea de proză la care lucrez de vreun an şi ceva. N-am dat prea mare atenţie afacerii. Nu vedeam nici un motiv ca ea să devină scânteia din care ar putea izbucni un incendiu politico-mediatic. Cu uimire crescândă, am constatat că scandalul ia amploare. Cele două televiziuni de ştiri - Realitatea TV şi Antena 3 - punând între paranteze duşmănia dintre cei doi patroni, s-au încuscrit într-o campanie uşor de identificat ca având drept scop păstrarea subiectului în atenţia opiniei publice. Deşi concurente acerbe, cele două televi­ziuni nu s-au dat în lături din a-şi împrumuta reciproc informaţii, declaraţii şi chiar invitaţi. Li s-au alăturat rapid aproape toate ziarele din Capitală.

Întors la Bucureşti am sunat un coleg din presă pentru a mă lămuri ce dracu a făcut numita Monica Ridzi de-i cer cu toţi, jurnalişti, politicieni, oameni ai muncii arderea pe rug cu tot cu biografie. Mi s-a răspuns că a risipit banul public (câteva sute de mii de euro), dând de câteva ori mai mult unor firme pentru organizarea zilei de 2 mai.

N-a făcut nimic ilegal. N-a vârât banii în buzunar. A făcut însă un act imoral: în astfel de vremuri de Criză a aruncat banii statului. Se înţelege că am atras atenţia deja asupra unui fapt aiurea în afacerea Ziua tineretului: Uriaşa disproporţie dintre scandal şi motivul scandalului. Fireşte, într-o altă ţară, Suedia, de exemplu, unde un întreg guvern poate pica, pentru că un ministru s-a urcat în autobuz fără a-şi perfora imediat biletul, ceea ce a făcut Monica Ridzi ar fi meritat nu numai demiterea ministresei, dar şi trimiterea ei la ghilotină. În România, unde sute de milioane de euro sunt furate de la buget pentru a intra în vilele, yahturile, maşinile şi târfuliţele de lux ale găina­rilor deveniţi peste noapte aşa-zis investitori, cele imputate Monicăi Ridzi meritau cel mult o ridicare de sprânceană. S-o toci zi şi noapte pentru asta timp de o săptămînă şi numai în legătură cu afa­cerea Ziua tineretului, dar şi în legătură cu biografia, cu pregătirea profesională, cu ascensiunea în partid, mi se pare însă altceva. Şi anume: linşaj mediatic. Ce i s-a întîmplat Monicăi Iacob Ridzi timp de vreo săptămînă nu e o noutate în perioada postdecembristă. S-a întâmplat la fel cu membrii CPEx şi cu Zoe Ceauşescu în 1990, cu Carmen Păunescu (pentru un accident ce se putea întâmpla oricui dintre noi), cu Ludovic Orban (scandalul cu lovitul fetiţei pe trecerea de pietoni), cu Elena Udrea (pentru care aceasta a demisionat din Administraţia prezidenţială), cu Varujan Vosganian (acuzaţia de cola­borator al Securităţii), cu Adrian Năstase (în cazul termopanelor), cu Ion Iliescu în cazul mineriadei. Din câte ştiu există la ora actuală analişti media.Aş fi tare interesat să citesc un studiu semnat de unul dintre ei despre una dintre cele mai oribile realităţi postdecembriste, dovadă că noi, românii, n-am coborât încă din copac: linşajul mediatic. Fiind automat de partea celor nedreptăţiţi (iar linşajul mediatic e una dintre nedreptăţile cele mai ticăloase), am luat apărarea în pu­blic, de-a lungul timpului, tuturor celor care au fost victimele linşajului mediatic. Cu mulţi dintre ei am stat de vorbă în particular. Ştiţi care era oful lor principal? Că nu beneficiază, cum ar trebui, de prezumţia de nevinovăţie.

Victima linşajului mediatic e condamnată în doi timpi şi trei mişcări înainte ca instituţiile de specialitate să se pronunţe. Cazul Monica Ridzi a ajuns în vizorul DNA şi al unei Comisii parlamen­tare. Ar fi trebuit ca acesta să fie singurul scop al campaniei de presă. O dată puse în mişcare instituţiile abilitate să stabilească dacă ministresa e sau nu vinovată, s-ar fi cuvenit ca presa să-şi în­drepte atenţia spre altceva: spre felul în care instituţiile respective îşi fac datoria.  

Campania împotriva Monicăi Ridzi a continuat însă cu şi mai multă sălbăticie.

Trecând rapid dincolo de hotarele afa­cerii, pentru a se năpusti asupra întregii personalităţi a demnitarei.

S-a evidenţiat rapid o altă trăsătură a linşajului mediatic: Lipsa de nuanţe în abordarea cazului.

O trăsătură moştenită de presa aşa-zis democratică de la presa stalinistă din anii '50. La vremea respectivă victima nu numai că nu era ascultată, dar, mai mult, era pusă la zid ca un monstru.

Nu există nuanţe din partea celor devenit brusc procurori. Nu se permit nuanţe din partea celor care ar vrea să le aducă în discuţie. Când nu e atacat de-a dreptul, cel care încearcă să introducă nuanţe, e supus unei presiuni uriaşe. Astfel se explică de ce în cazul linşajului mediatic, deşi sunt mulţi jurnalişti şi politicieni care cred că lucrurile stau altfel sau sunt niţel mai complicate, uriaşa presiune îi intimidează. Unul dintre cei mai înverşunaţi participanţi la linşarea mediatică a Monică Ridzi e Ludovic Or­ban. Cel care a trăit pe pielea sa linşajul mediatic. La vremea respectivă, Ludovic Orban era nespus de indignat faţă de nedreptatea căreia îi căzuse victimă.

De unde tragem o altă concluzie:
Linşajul mediatic e o realitate românească. Pentru că, doar românii sunt în stare să urască nedreptatea doar când e vorba de ei înşişi.