România a admis, într-un final, prin cele mai autorizate voci ale administraţiei publice, preşedintele şi premierul, că nu e singura insulă de pe Planeta Pământ ferită de impactul crizei economice mondiale. Şi că, pentru a nu ne duce pe pustii după ce am reuşit (în două regimuri consecutive) să arătăm a ţară în creştere economică şi cu potenţial, ar trebui ca în­trea­ga clasă politică să dea dovadă de res­pon­sabilitate şi cumpătare. Sigur că e greu să faci abstracţie de suprapunerea dintre iminenta declanşare oficială a cam­paniei electorale şi nevoile financiare evidente ale unor categorii sociale ne­drept defavorizate. Însă, dacă ireponsa­bilul val de populism, existent în egală măsură în toate partidele politice, va continua să împingă basculantele cu bani ipotetici spre diversele ţinte electorale, viitorul guvern, indiferent de coloratura sa, nu va mai avea faptic ce să împartă. Şi va fi nevoit să tipărească bani pe bandă rulantă, fiindcă, oricât de spectaculoasă ar fi evoluţia ascendentă a României în ultimii ani, nu suntem El Dorado. Iar consecinţele cred că se pot lesne intui.

Ce mă scârbeşte e că, la nivelul dezbate­rii publice (fie că se desfăşoară la nivel po­li­tic sau doar în media), în loc să ne con­centrăm către identificarea cauzelor şi eventual anihilarea efectelor nocive ale demagogiei populiste, atenţia este abă­tută către nişte aspecte profund secunda­re, dar al naibii de atractive şi de hră­ni­toare pentru nevoia de sânge a po­pu­la­ţiei. Ştiu că mă voi situa contra valului şi îmi asum acest risc, însă voi spune ex­trem de apăsat şi voi scrie în clar, ca să ră­mâ­nă dovadă pentru posteritate, că nu ve­ni­tur­i­le ameţitoare ale clientelei po­litice de la vârful autorităţilor de reglementare, al agenţiilor guvernamentale şi al socie­tă­ţi­lor naţionale e rădăcina răului. Şi că nici măcar alinierea în jos a câşti­gurilor di­ver­şi­lor guşaţi – nesimţite după unii, imo­ra­le după alţii, dar cu certitudine legale – nu ne va scoate din necaz. În primul rând, pentru că ponderea lor în totalul cheltuielilor salariale publice (bugetare sau ex­tra) e infimă în comparaţie cu mulţimea ma­jorărilor deja aprobate de Guvern şi de Par­lament, ca să nu vorbim de cererile ultimative ale confederaţiilor sindicale. În al doilea rând, fiindcă, oricine ar prelua puterea executivă la începutul anului viitor, o astfel de măsură nici măcar nu se va opera vreoda­tă, pururea şi-n vecii vecilor, amin! Asta deoarece orice formaţiune care a dat vreodată cu nasul de aerul tare, dar frumos parfumat, al guvernării îşi răsplăteşte obli­gaţiile politice şi fidelii care n-au mai apucat locuri la vârful mi­nisterelor cu sinecuri bine remunerate la şefia agen­ţi­i­lor guvernamentale, autorităţilor de re­gle­men­tare şi societăţilor naţionale. De unde aceştia, pe principiul reciprocităţii şi al similarităţii, îşi achită, la rândul lor, datoriile către cei care i-au făcut oameni.

Ion Cristoiu opina, în cursul săp­tă­mâ­nii trecute, la "Sinteza zilei", că valul dez­vă­lu­i­rilor privind veniturile lunare de sute de milioane ale unor favorizaţi ai sorţii este rodul unei manipulări or­di­na­re. Mă despart multe, la nivelul ideilor, de concepţia despre lume şi viaţă a ultimului comunist declarat al presei române, dar trebuie să recunosc că, măcar la tura asta, are perfectă dreptate.

Ca om care a trecut la viaţa lui prin două ministere-cheie, pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că am aflat despre existenţa unor astfel de câştiguri măcar de prin 2002. Şi că, pe lângă mine, mai ştiau, dar au ţinut complice şi apăsat capacul pe oală, ca nu cumva să se evapore vraja banilor, toate autorităţile statului; şi cele din regimul PSD, şi cele de după victoria portocaliilor. Iar acum diverse ştate de plată, scurse pe surse către toţi ciugulitorii de cadavre, sunt folosite politic, într-un mod pervers, pentru abaterea atenţiei marii mase a po­pulaţiei de la deranjul economic şi social în care ne scăldăm. Ion Cristoiu îl ba­nu­ieş­te public pe Traian Băsescu de această manipulare. Eu n-am date să-i confirm bănuielile. Dar, dat fiind că din enumerarea celor care (chipurile) sug sângele po­porului lipsesc consilierii de 100 de mili­oa­ne pe lună ai şefului statului, nici nu mă grăbesc să infirm teoria maestrului…