Recviem pentru Tănase (8)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, „Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în perso­najele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

Ca şi cum asta nu era de ajuns, în ziua de 23 noiembrie 1923, sfinţia sa adăsta pentru douăzeci şi patru de ore în comuna Peretu, tri­mis de Fundaţia Principele Carol. Ca să ce? Să vadă care era starea socială şi cultu­rală a oamenilor. Aşa ar fi trebuit să se întâmple. El însă foloseşte ocazia pentru a lovi din nou în judeţul din care s-a ridicat. Citiţi şi socotiţi: „Am vizitat mai multe gospodării. Ironie amară! Am găsit o frumoasă şi bine rostuită gospodărie, singura din sat, în felul ei. Era gospodăria lui Petre Petre Dan.
- De unde ai învăţat, mă, Petre,  
să-ţi rânduieşti paiele, cocenii, bătătura, boii, casa, aşa cum le rânduieşti?
- De la nemţi, părinte.
- Cum aşa, Petre?
- Păi, am fost prizonier la Zwickau... şi m-au dat acolo să muncesc la un plugar neamţ...
- Bine, dar vecinii tăi nu iau seama ce faci tu, ca să facă şi ei la fel?
- Nu vor, părinte! Sunt leneşi!"
Aşa va să zică, leneşi! Şi cei din judeţul lui nu mai ştiau cum să-i caute în coarne. În coarne, da, ce credeţi, că feţele bisericeşti duc lipsă de aşa ceva?!
Cu Zaharia Stancu şi Marin Preda era şi mai rău. Nu contesta nimeni faptul că erau mari scriitori. Dar să zici tu că oamenii din satul copilăriei tale purtau botniţă la gură când culegeau via boierului e prea de tot. În ce-l priveşte pe autorul Moromeţilor, era suficient să pui următoarea întrebare: înjurase vreunul mai abitir ca el din toată scriitorimea română?
„Tu-ţi adineaurea mă-tii", „lovi-te-ar moartea cu popa-n braţe", „în cur pe mă-ta", „boule", „tâmpito", „ţestosule".  
Fac astfel de vorbe cinste judeţului? Fiindcă d-aci proveneau personajele care le rosteau.
Ţugurlan le zice ălora din Siliştea-Gumeşti să se cace în ea de politică.
E oare frumos să vorbeşti aşa despre cea care a scos ţara din înapoiere deschizându-i ochii asupra viitorului?
Cocoşilă e şi mai spurcat la gură.
Păi cum să nu-l scoţi pe un astfel de autor din manualele şcolare? E timpul, dacă nu s-a întâmplat încă, să se întâmple.
Nu în ultimul rând, e cunoscut faptul că Preda a refuzat întotdeauna să-i ajute pe tinerii scriitori din zonă.
Ba chiar şi acum, când îşi doarme somnul de veci, face ce face şi, harşti, le taie acestora elanul.
Imediat ce încearcă vreunul să ridice capul, se pomeneşte cu umbra lui Preda în spinare. Cum să te mai ridici în aceste condiţii de la pământ? Autorul Moromeţilor te trage în jos. Aşa face mereu. Nu lasă pe nimeni din judeţul lui natal să-şi ia zborul.
Cazul lui Miron Radu Paraschivescu, ca să vorbim puţin şi de poeţi, e de-a dreptul scandalos.
De ce trebuia să debuteze cu Cân­tice ţigăneşti ?! Româneşti nu se putea?

„Mi-a zis că dacă mi-e dragă
Să mă împrumut la bangă
Şi să-mi pun dantura întreagă
Dar nici eu nu m-am codit,
Gologani am abulit
Şi mi-am pus dinţi auriţi
Ca boierii procopsiţi."

 Uite cine i-a învăţat pe ţiganii din Buzescu să-şi facă palate aurite!
 „Şi-ntr-o seară din pridvor
Cum trecea un roşior
A ieşit la drumul mare
Şi-a fugit cu el călare.
 De atuncea mi s-a tot dus
Şi eu am rămas mofluz,
Singurel să bat din buză
Vascrisu ei de farfuză!"
 Ba vascrisu ei de poezie! Ce este roşiorul? Unul din Roşiori. Dar drumul mare? Şoseaua ce leagă oraşul de Roşiori. Buzescu unde se află? Aici, taman aici, pe şoseaua aceasta. Se mai îndoia cineva de legătura dintre Miron Radu Paraschivescu şi...?
Ticu Andreiaş avea toate motivele să le dea peste bot răposaţilor. Prea li se urcase cultura la cap!
Merită, desigur, să ne mândrim cu înaintaşii noştri dar, în acelaşi timp, trebuie să avem curajul să spunem că aceştia, nu ştim dacă în mod voit sau nu, ne trag mult în jos, generând în ochii posterităţii comparaţii ce ne sunt complet defavorabile. Aceasta pentru c-am avut neşansa de a ne naşte mai târziu. Faptul că n-am fost primii în­seamnă că suntem inferiori ca valoare?

Ete-te! Ce judecată e asta? Fiecare cu valoarea lui. Adică tot ce e bun trebuie să aparţină trecutului?! Şi prezentul? Prezentul n-are nici un viitor?
Are. Premiile Oscar tocmai lucrul acesta voiau să-l arate.
Iar cei care vin din afara judeţului ca să vadă casele în care s-au născut alde Preda, ce-ar vrea să găsească? Nişte palate? În astfel de case au venit dumnealor pe lume. Sigur că acum sunt vechi, unele stau chiar să cadă, dar nu autorităţile locale sunt de vină, ci timpul. A, că puteau şi acestea, autorităţile adică, să le mai pună câte o proptea ori să le mai repare pe la colţuri, sau să înfigă de-a lungul drumului câte o tăbliţă indicatoare pentru a-i ajuta pe vizitatori să se orienteze, sigur că puteau, numai că autorităţile sunt făcute şi ele din oameni, iar oamenii aceştia sunt, unii dintre ei, urmaşii celor care ar fi meritat mai mult şi decât Zaharia Stancu şi decât Preda să fie scriitori de seamă pentru că veneau din nişte neamuri mai de vază ca ale acestora, şi ăsta e un afront ce nu se poate uita aşa de uşor, aşa că...
Autorul se află exact în situaţia celor doi. Nu în privinţa talentului, doar după ce o să moară ar putea avea dreptul să se gândească la asta, ci a familiei din care provine, fapt care aruncă o umbră de îndoială asupra obiectivităţii sale. Cu toate acestea, el, autorul adică, îşi asumă riscul de a dezvălui o întâmplare istorisită de un bun prieten al său, care s-a încumetat, într-una din verile trecute, să caute satul unde se află casa Moromeţilor.
A trebuit să străbată de la Balaci până la Siliştea-Gumeşti un drum plin de hârtoape, iar aici să-i întrebe pe oameni, în lipsa unor tăbliţe indicatoare, cum poate ajunge la adresa cu pricina.
A găsit o coşmelie prăpădită, iar pe prispa ei o bătrână care ştia de existenţa Moromeţilor doar datorită faptului că fusese măritată cu unul dintre ei. Bătrâna era cumnata scriitorului. Aflase că face parte dintr-o carte, ca şi bărba­tul ei, Achim, care murise. Muriseră toţi. Rămăsese doar ea, ca să ţină piept paraginii ce dădea târcoale gospodăriei Moromeţilor. Sărăciei nu i se putuse împotrivi. Aceasta rânjea din toate ungherele. Musafirul i-a întins fâstâcit o bancnotă bătrânei. Ea nu numai ce a primit-o, dar s-a şi repezit şi i-a pupat mâna, bucuroasă că timp de o săp­tă­mână are cu ce să-şi cumpere pâine.
Prietenul autorului a fugit ruşinat de pe prispa casei lui Ilie Moromete şi-a părăsit satul şi judeţul răvăşit de această întâmplare.
Autorului însuşi i s-a făcut foarte ruşine când a auzit povestea lui.
Un an mai târziu s-a dus la Siliştea-Gumeşti s-o caute pe bătrână, ca să-i ceară, deşi nu putea spune pentru ce, iertare. Dar nevasta lui Achim nu mai avusese răbdare să-l aştepte. Se grăbise să-şi urmeze bărbatul.
- Bravo, Ticule! Dar de ce nu te-ai gândit la un premiu cu nume de-al nostru? Unul care să aibă legătură cu aceste locuri.
Cum să îi fi zis? Ştevia? Muşeţelul? Măgăruşul de aur?
- Cine ne-a ajutat pe noi să intrăm în NATO? Americanii. Măcar cu atâta să le fim şi noi recunoscători.
Avea dreptate Ardeiaş. Magiunescu a admis în cele din urmă că Oscar e cel mai potrivit nume pentru premiile lor.
Păi n-ar fi fost de râsul curcilor dacă domnul avocat Ardeiaş ar fi anunţat în faţa unei săli arhipline decernarea premiilor Ştevia? Sau Muşeţelul? Sau Ochiul boului? Sau...?
Cu astfel de nume, n-aveai cum să pui trecutul cu botul pe labe. Şi, cu atât mai puţin, să-i dai prezentului brânci spre viitor.

 (Va urma)