• Marius Tucă: Pentru că tot am invocat cartea asta şi probabil că noi o să o scoatem la un moment dat cu ziarul, sunt lucruri care sunt foarte importante, care descifrează, aşa cum spu­neam, de ce tu ai fost cea mai bună. Sigur că răspunsurile sunt foarte simple, dar pe cât de simple, pe atât de adevărate. Iată ce spui aici: "Dragă prietenă, poate crezi că asta ar fi totul despre glorie, dar te înşeli. Victoria e un lucru extrem de personal, aşa că e posibil să ţi se pară ilogic. Ce să înţeleg eu din glorie la zece ani? Exista numai «ce va fi data viitoare», apoi următoarea şi aşa mai departe. Trebuia să-mi întăresc trupul şi mintea, să depăşesc frustrările, furia şi invidia, în aşa fel încât într-un moment de graţie, corpul meu să devină o uneală mânuită fără şovăială de propria-mi concentrare şi dorinţă".  "Ce să înţeleg eu din glorie la zece ani?"...

Nadia Comăneci: Nici la 10 ani, nici la 14 n-am înţeles. De fapt, n-am înţeles prea mult în toată perioada în care am făcut gimnastică. Am înţeles abia după ce m-am retras.

• Asta se întâmpla când?

M-am retras oficial în 1984. Dar ultimul concurs pe care l-am avut a fost, Universiada de la Bucureşti, unde am câştigat cinci medalii, în ’81. Era normal, de fapt, că eram acasă...

• Iar la Montreal era normal, că erai la Montreal!

Am dorit să fiu la Universiada de la Bucureşti deoarece am dorit să închei cariera competiţională cu un concurs acasă. Eu doream să mă retrag după Moscova.

• Împlineai în anul ăla 20 de ani. Şi din gloria asta nu înţeleseşeşi nimic?

Mai mult sau mai puţin. Pentru că noi concuram, înţelegeam puţin din glorie, pentru că toată lumea era foarte curioasă să afle despre gimnastică, despre noi. După Olimpiada de la Mont­real am avut un concurs la New Orleans. Şi a fost pentru prima dată când sala a fost arhiplină, 18.000 de spectatori. Toţi doreau să o vadă pe Nadia. Deci asta am înţeles eu ca glorie. Dar foarte scurt, atunci când călătoream şi concuram.

• Bun, acum vreau să ne certăm. Sigur, în sensul bun. După 1976 ai primit 50.000 de scrisori. Aia ce însemna? Nu cred că a primit vreun sportiv vreodată după o olimpiadă, după orice competiţie, 50.000 de scrisori.

Da, şi aveam pe cineva care mă ajuta să le deschid, pentru că nu reuşeam să le citesc pe toate.

• Îţi trebuiau ani să le citeşti pe toate.

Da. Ce, le-ai găsit şi pe alea?

• Am găsit fragmente din ele şi sunt extraordinare. Bun, în momentul în care primeai 50.000 de scrisori...

....majoritatea mă cereau în căsătorie.

• Şi asta nu ţinea de glorie, cerutul în căsătorie?

Da, dar asta este o chestie copilărească. Adică la 14 ani aşa ceva, să te căsătoreşti la 14 ani...

• Bineînţeles că nu, dar oricum există scrisorile alea, deci înseamnă...

....înseamnă că toată lumea care îmi scria era sub efectul televiziunii. Pentru că dacă nu era televiziunea, nu ştia lumea ce-am făcut acolo.

• Bun, dar ce înţelegeai din cele 50.000 de scrisori? Că toţi băieţii vor să te ceară în căsătorie. În nici un caz nu înţelegeai că deja eşti celebră în toată lumea.

Era frumos, normal, nu?

• Normal că era frumos. De ce tragi cu coada ochiului la întrebările mele?

Să văd unde te uiţi!

• Vreau să-ţi citesc ceva din scrisorile pe care le primeai, o să-ţi citesc imediat. Dar până atunci, cum vedeai cererile astea în căsătorie?

Amuzante.

• Şi erau din toată lumea?

Vreau să-ţi spun că şi acum, când merg peste tot, nu numai în Statele Unite, şi particip la evenimente, unde semnez autografe, oamenii care au trăit momentul respectiv, de la Montreal, îmi spun de faţă cu bărbatul meu – şi-i spun lui, de fapt – "I had a crush on your wife!".  Deci nu e pe ascuns. E pe faţă.

• Ştiai că eşti atât de frumoasă, încât să te ceară toţi în căsătorie?

Nu! Mă refeream la faptul că am făcut ceva ceea ce a însemnat istorie şi probabil că toată lumea a fost lipită de televizor atunci.

• Nadia, dar tu erai şi frumoasă, că nu era suficient să faci performanţă, să...

...nu, ei spuneau "cute" – "drăguţică".

• Apropo de asta, o să vorbim un pic de ochii tăi. Pentru că atunci când vine vorba despre ochii tăi e un pasaj foarte interesant în cartea asta în care tu vorbeşti despre ochii tăi, dar până să citim din carte, spune-ne ce ţi-a zis un bărbat legat de ochii tăi?

Adică dacă cineva a spus "nu", uitându-se în ochii mei? Nu.

• Deci răspunsul este "nu"! Bun, venim puţin în actualitate. Celebritatea ta este deplină, încât eşti invitată la foarte multe evenimente la care participă mari vedete şi personalităţi ale lumii. Cum e lumea vedetelor, în care te învârţi mereu? Şi din care faci parte, până la urmă.

Îmi place foarte mult să fiu alături de anumite persoane care au făcut lucruri importante în viaţa lor. Pentru că în orice domeniu de activitate, ca să ajungi celebru, este vorba de foarte multă muncă, însă m-a surprins mult faptul că un campion olimpic este foarte apreciat de toate vedetele. Pentru că nu te poţi naşte campion olimpic, te poţi naşte prinţesă, poţi să devii mare actor peste noapte, pentru că filmul tău a fost bine văzut, dar pentru a face parte dintr-o echipă olimpică este foarte, foarte multă muncă şi foarte mulţi ani şi toată lumea a înţeles acest lucru. Am apreciat foarte mult faptul că toată lumea se uită ca şi cum s-ar apleca în faţa campionilor olimpici. Chiar dacă nu mai eşti campion în momentul de faţă, dar, dacă ai făcut istorie, aşa este.

• Şi simţi asta în întâlnirile pe care le ai?

Peste tot. Pentru că sunt multe evenimente la care mergem, la care participă şi sportivi, mai mult legende ale sportului, şi bineînţeles vedete ale Hollywoodului, din muzică etc. Noi l-am avut ca vecin pe Eric Clapton, am avut ocazia să-l cunosc şi pe el.

• Deci există un respect automat în relaţia asta...

Există un respect pentru oamenii care fac sport, dar mai ales pentru campionii olimpici.

• Şi cum e în lumea asta? E o lume interesantă, îţi place să te întâlneşti cu ei, să vorbeşti?

Îmi place să aflu despre ceea ce fac ei, ei ne povestesc nouă despre cum a fost la Olimpiadă, majoritatea, după experienţa de la Beijing ne-au întrebat cum a fost acolo, că au văzut că NBC-ul a făcut o transmisie fantastic de bună şi că toată lumea s-a uitat mai mult la gimnastică şi la înot.

• Ai prieteni din lumea asta absolut selectă, ţi-ai făcut prieteni sau amici?

Da, dar să ştii că nu abuzez de faptul că pot să vorbesc la două-trei zile cu cineva doar pentru că am numărul de telefon, dar în momentul în care, de exemplu, merg în Los Angeles, sun anumiţi prieteni din lumea filmului, le spun că noi suntem acolo sau participăm la un eveniment, dar niciodată n-am abuzat. Pentru că toţi sunt foarte ocupaţi şi îşi văd de treaba lor.

• Dar cât călătoreşti în ultima vreme? Pentru că eu te-am sunat şi azi erai la Oklahoma, mâine la Los Angeles, poimâine la Frankfurt, după aia la Bucureşti. Călătoreşti continuu, cred că eşti mai mult în avion decât acasă.

Da, e adevărat, cred că în ultimele şase săptămâni am fost acasă cinci zile, deci îţi dai seama. Iar de aici plec la New York, fac jumătate de zi de presă, după care am o întâlnire Laureus, apoi mă întorc în Oklahoma pentru două zile, după care plec la Gran Rapids, unde facem un show de gimnastică şi patinaj artistic, care este un show special de două ore pentru NBC, după care plec la Chicago, după care plec la Los Angeles şi s-a terminat anul.

• Aoleu, deci tu mi-ai zis ce mai ai în două săptămâni până la finalul anului! Spune-mi programul din ultimele şase săptămâni, în care ai fost cinci zile acasă. Câteva repere, aşa. O să-ţi iau paşaportul şi o să-l fotografiez.

Am început cu Chicago, unde am filmat o reclamă cu mai multe legende din lumea sportului, cum ar fi Ali, Tiger Woods, Michael Jordan, Michael Phelbs, Mia Hamm, care este o fotba­listă care s-a retras acum, reclamă care va apărea în decembrie, dar de fapt este filmată pentru Superbowl. Care este la sfârşitul lui ianuarie sau începutul lui februarie. Nu pot să spun pentru ce companie, pentru că este secret.

• Nu-i nici o problemă. În câte oraşe mergi într-un an?

În două-trei pe săptămână în Statele Unite.

• Bine, şi în Europa şi în lume?

În Europa, în România ultima dată am venit acum două săptămâni sau acum 12 zile, şi acum doar pentru o zi şi un pic. Pentru că se deschide o companie nouă aici şi m-au invitat să vorbesc pe tema "Perform beyond expectation", deci despre autodepăşire.

• Şi ce-ţi place să faci cel mai mult dintre astea? Să participi la conferinţe, să călătoreşti, să organizezi spectacole demonstrative?

Îmi plac toate. Pentru că fiecare în felul ei e diferită şi nu ai cum să te plictiseşti, pentru că sunt oameni diferiţi, subiecte diferite, te stimulează tot timpul faptul că înveţi câte ceva. Noi credem că ştim suficient, dar uneori dai cu nasul de ceva pe care nu-l ştiai, ceea ce este foarte bine. Cel mai dificil este să călătoreşti, pentru că n-ai cum să ajungi dintr-o parte în alta şi trebuie să zbori.

• Şi te-ai obişnuit cu zborurile astea, de 7, 8, 10 ore?

Şapte, opt, zece ore e puţin! Eu am venit de la Oklahoma la Washington, Washington – Frankfurt, Frankfurt – Bucureşti, cred că vreo 20 de ore cu tot cu escală, asta în medie.

• Cum suporţi asta, cum stai 20 de ore în avion? Mai ales că tu faci asta o dată la două zile! Eu dacă aş zbura 20 de ore, probabil că 20 de ani aş sta, n-aş mai zbura.

Ei, îţi impui. Este totul psihologic. Adică îţi impui să dormi, îţi impui să fii treaz a doua zi, pentru că oamenii te iau de nouă, nu contează dacă ai zburat tu 20 de ore.

• Deci autocontrolul tău a rămas acelaşi.

A rămas, sigur, altfel n-aş funcţiona.

• Ţi l-ai educat sau l-ai avut dintotdeauna?

Cred că l-am educat.

• Îl aveai şi l-ai perfecţionat, prin educaţie. Se poate spune aşa?

Da, se poate spune aşa.

• Spune-mi despre suferinţele tale din perioada în care ai fost gimnastă. Ai văzut că din când în când apare câte o gimnastă mai puţin importantă care spune "cât am suferit, cât de chinuită am fost, ce sacrificii am făcut!". Aş vrea să vorbeşti despre asta.

Niciodată nu cred că m-am plâns din nimic. Au fost momente dificile, să spun, într-un fel sau altul, când eram copil, iar acum mă uit în urmă la tot ceea ce am făcut şi mi se pare că a fost un mizilic ceea ce am făcut. Adică ce muncă am făcut? Muncă de antrenament! Dar câte lucruri am reuşit să câştig după gimnastica pe care am făcut-o, lucruri la care nu mă aşteptam. Nu am făcut gimnastică pentru a călători, nu am făcut gimnastică pentru a-mi cumpăra anumite lucruri, să devin o celebritate, am făcut pentru că mi-a plăcut şi este important să pui pasiune în ceea ce faci.

• Şi pentru că ţi-ai asumat tot ceea ce ai făcut în gimnastică.

Dar în orice lucru pe care-l faci în viaţă trebuie să te dedici. Îmi imaginez că nici tu nu dormi destul noaptea, pentru că trebuie să faci studii de piaţă, să te pregăteşti, că bănuiesc că nici acum n-ai dormit suficient pentru a te pregăti pentru interviu, deci...

• Absolut. Cum vezi tu toate răbufnirile astea din presă, acuzaţii la adresa gimnasticii, la regimul draconic pe care l-au impus Bela şi Marta, Bellu şi Bitang şi aşa mai departe?

Nu pot să vorbesc pentru toate fetele. Eu vorbesc din experienţa mea, pentru că fiecare îşi vede viaţa prin ochii proprii. Eu îmi aduc aminte că am lucrat atât de mult cât lucrau şi celelalte fete, de multe ori lucram mai mult decât mi se cerea, ceea ce cred că a fost surplus la talentul pe care l-am avut când m-am născut, mi-am impus tot timpul să fac mult mai puţin şi am făcut mult mai mult, deci niciodată n-am fost dezamăgită în ceea ce mă priveşte. Cred că multe dintre gimnastele care se plâng probabil au şi ceva personal faţă de respectivii, este mult mai mult acolo decât cunoaştem noi. Mie niciodată nu mi-a plăcut să discut despre ceea ce anumite gimnaste au spus. Ele pot să spună ce vor, eu pot să spun prin ce am trecut eu.

• N-ai acuzat, practic, niciodată regimul la care ai fost supusă, pentru că ţi l-ai asumat.

E adevărat. Au fost momente dificile, dar what’s the point?

• Vorbeai de talent. Dar întotdeauna făceai mai mult decât ţi se cerea. Şi ştiu foarte bine că întotdeauna aveai şi alte rezerve faţă de cât dăduseşi: întotdeauna rezerve la un exerciţiu, la o temă, la orice, aveai rezervele tale, pe care nu le-ai epuizat niciodată.

Ştiu că Bela a spus întotdeauna că dintre toate gimnastele pe care le-a antrenat, eu am fost singura gimnastă pe care nu a putut s-o citească, pentru că nu ştia exact ce rezerve am acolo. Dacă eşti deştept, îţi laşi întotdeauna rezerve pentru tine.

• Şi le mai ai şi acum?

Da.

• Apropo de exerciţii şi de gimnastică. Sunt foarte multe fete care vor să facă gimnastică în România. Şi cred că ceea ce ai scris şi ceea ce ai spus tu despre gimnastică sunt lucruri foarte importante. Uite ce spuneai aici: "Există exerciţii pe care poţi să le faci şi întotdeauna ştii dacă eşti sau nu în stare să le duci la bun sfârşit. Dacă Marta îmi spunea că trebuie să execut altfel, şi nu reuşeam la antrenamente, atunci n-aveam s-o fac nici la concurs. Nimeni nu cobora din cer ca să mă atingă cu bagheta magică atunci când pluteam la paralele sau la sări­turi, la fel ca în viaţă. Toţi avem certitudini pe care le punem bine şi le folosim când avem nevoie. Dacă ai traista goală, n-ai de unde să scoţi, pentru că n-ai pus nimic înăuntru. Singurele emoţii vin din pierderea concentrării şi din căderi, nu de la exerciţiile pe care ştii că poţi să le prezinţi. E o altă definiţie extraordinară a ta, când spui aici: "Nimeni nu cobora din cer să mă atingă cu bagheta magică atunci când pluteam la paralele sau la sărituri".  Şi despre tine s-a spus foarte mult sau foarte mulţi credeau că la baza succesului tău a fost ceva ireal. Că la baza succesului tău a stat un zbor, o plutire, o baghetă magică...

....ceea ce este frumos...

• Ceea ce e foarte frumos ca literatură sau ca expresie, dacă vrei să te amăgeşti. De fapt, la baza plutirii tale a existat o singură baghetă magică: munca ta. Şi talentul tău.

Talentul mi-a ajutat, în mod evident, dar sunt multe talente care nu au posibilitatea să se exprime. Cine munceşte foarte mult ajunge la un nivel foarte înalt. Dacă mai ai şi talent, ajungi o stea.

---

URMEAZĂ
La Montreal, în 1976, organizatorii Olimpiadei s-au văzut în imposibilitatea de a da o notă maximă. Nimeni nu credea că perfecţiunea există. Ea a fost întrupată de o româncă: Nadia Comăneci. Ea perfectă, Jocurile Olimpice, imperfecte.


Nadia Comăneci: "Nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea"