Să adoptăm o limbă!

Trăim într-o lume din ce în ce mai complexă, iar comunicarea este cheia supra­vieţuirii şi reuşitei într-o astfel de lume. Cunoaşterea unei limbi de circulaţie internaţională este din ce în ce mai puţin suficientă. Ce-aţi zice de adoptarea unei “limbi personale”?

Trăim într-o lume din ce în ce mai complexă, iar comunicarea este cheia supra­vieţuirii şi reuşitei într-o astfel de lume. Cunoaşterea unei limbi de circulaţie internaţională este din ce în ce mai puţin suficientă. Ce-aţi zice de adoptarea unei “limbi personale”?

Comisarul european pentru Multilingvism, românul Leonard Orban, beneficiază, ca ajutor în munca sa, de consilierea unui grup internaţional de intelectuali şi experţi, din care face parte şi fostul consilier prezidenţial Sandra Pralong, actualmente expert în comunicare. Grupul, reunit în ultima zi a lunii ianuarie, la Bruxelles, a prezentat un raport despre cum poate contribui multilingvismul la susţinerea şi intensificarea dialogului internaţional. Raportul propune adoptarea unei “limbi personale adoptive”, un fel de a doua limbă maternă. Despre ce anume vizează propunerea, într-un interviu cu românca din grupul de sfătuitori ai comisarului Orban, doamna Sandra Pralong.

Jurnalul Naţional: Care este în acest moment principala misiune în care se implică grupul din care faceţi parte?

Sandra Pralong: Preşedintele Comisiei Europene a creat o poziţie de Comisar European pentru Multilingvism datorită importanţei pe care o are multiplicitatea limbilor în contextul European – diversitatea lingvistică şi culturală fiind ceea ce caracterizează şi distinge Europa, de pildă, de Statele Unite, ca să luăm un singur exemplu. Ideea călăuzitoare europeană, cea de unitate în diversitate, reflectă faptul că multiculturalitatea şi problema multi­lingvismului stau la baza chestiunilor identităţii noastre ca şi continent, dar aceste chestiuni trebuie gestionate, căci diversitatea nu generează de la sine unitate... Nu există un singur domeniu în care multilingvismul să fie cu precădere util, căci el se regăseşte în absolut TOATE domeniile construcţiei europene şi ţine însăşi de identitatea noastră europeană. Raportul pe care grupul de intelectuali şi experţi l-a prezentat vorbeşte despre necesitatea ca europenii să prezerve bogăţia conferită de diversitatea lingvistică, găsind totodată soluţii funcţionale pentru a spori coeziunea europeană cu ajutorul limbilor. Plecând de la premisa că existenţa unei limbi de circulaţie inter­naţio­nală, cu toate că este din ce în ce mai necesară, este totodată din ce în ce mai puţin suficientă, Raportul propune adoptarea unei limbi “personale”, aleasă din raţiuni afective atât cât şi de diferenţiere şi de singularizare a vorbitorului: o numim limbă personală adoptivă. Aceasta este o limbă pentru care potenţialul vorbitor simte o afinitate deosebită – astfel ea devine un soi de a două limbă maternă mai curând decât o a două limbă străină.

Jurnalul Naţional: Şi cum ar funcţiona, practic, ceea ce propuneţi dum­nea­voastră?

Sandra Pralong: Ştiţi că Obiectivele Uniunii Europene, întrunite la Barcelona în 2002, preconizează învăţarea a două limbi străine în plus faţă de limba maternă. Raportul nostru sugerează că una dintre aceste două limbi ar putea fi limba unei ţări vecine, pentru a contribui astfel la crearea unui contingent suficient de vorbitori pentru a nu avea nevoie de a trece printr-o limbă terţă în raporturile bilaterale între state. Această limbă personală afectivă devine astfel o limbă specială, de suflet şi de cultură, dar şi de “marketing” personal şi de diferenţiere profesională spre exemplu – ea este o limbă pentru care vorbitorul are o afinitate deosebită şi care îi poate conferi un avantaj unic, de plidă în găsirea unui loc de muncă. Să fii vorbitor de engleză, în plus de limbă maternă, nu mai este un avantaj competitiv, căci toată lumea vorbeşte engleza; pe când măiestria unei limbi rare conferă vorbitorului un bagaj unic, pe care îl poate exploata. Aceste noi legături între state, provenite din reţelele afective invizibile pe care le conferă abilitatea lingvistică comună, mai ales în cazul limbilor mai puţin comune, va contribui, credem, în a spori şi mai mult coeziunea europeană.

Despre români

Jurnalul Naţional: În ce ţară europeană au prins mai bine programele pe multilingvism? Poate fi Finlanda luată drept exemplu?

Sandra Pralong: Cu siguranţă Finlanda este un exem­plu. Mai sunt şi altele. Elveţia – chiar dacă nu este în UE – este o ţară care se străduieşte să aibă o politică progresistă din punct de vedere lingvistic. Sistemul educa­ţional este bine pus la punct pentru învăţarea celor trei limbi oficiale, chiar dacă politica educaţională este la latitudinea cantoanelor. Şi cu toată diversitatea lingvistică intrinsecă, Elveţia este totodată ţara care oferă programe dintre cele mai ela­borate de familiarizare cu limba şi cultura pentru imigranţi.

Jurnalul Naţional: Cum îi încurajăm şi îi ajutăm pe numeroşii imigranţi adulţi români din Spania şi Italia să înveţe limba ţării în care au plecat, pentru ca ei să obţină mai uşor un loc de muncă, să aibă mai lesne acces la servi­ciile sociale sau de să­nă­tate?

Sandra Pralong: Cunoaşterea limbilor ţării gazdă este indispensabilă pentru toate motivele pe care le-aţi enumerat, iar Raportul nostru face şi el referire la asta. În plus, în Raport veţi găsi şi o pro­punere complementară, şi anume abi­litatea reprezentanţilor ţării gaz­dă, de asemenea, să înveţe limba imi­granţilor, pentru a avea un acces sporit la cultura şi la caracteristici­le lor. Evident, trebuie create progra­me speciale de învăţare a limbilor chiar înainte de plecarea din ţară. Până una-alta, pentru toţi “necesitatea este mama invenţiei”, iar oa­me­nii care vor într-adevăr să ajungă îşi dau repede seama că nu au încotro şi trebuie să înveţe limba. Din fericire, româna este o limbă la­tină şi, dacă îmi este permisă o gene­ra­lizare, românii fiind talentaţi la limbi străine, problema se pune poate mai puţin în Spania sau Italia şi mai acut în ţările de emigraţie cu lim­bi foarte diferite de a noastră, cum ar fi Marea Britanie sau Germania.

Motivare

Jurnalul Naţional: Cum îi motivăm pe spa­nioli şi pe italieni pentru a aprecia limba şi cultura imigranţilor români? Aţi lucrat mai bine cu autorităţile spaniole în acest domeniu sau cu cele italiene (din observaţiile mele, Spania s-a preocupat mai mult – poate comentaţi puţin poli­tica lor pe partea de multi­lingvism)?

Sandra Pralong: Cred că majoritatea oamenilor sunt în acelaşi timp curioşi şi reticenţi – sunt curioşi despre ceea ce este diferit doar dacă acest lucru nu le poartă un prejudiciu şi nu îi incomodează în vreun fel. Clar, migranţii români au alte obiceiuri, alte maniere de a rezolva problemele cotidiene, şi este necesar ca aceste particularităţi ale noastre să nu apară ca fiind incomode sau supărătoare pentru gazde. Cred că arta şi cultura creează punţi de legătură între popoare, explicitând particularismele şi manierismele fiecăruia. Deci, o dată cu emigraţia, trebuie exportate şi produse cultu­rale – filme, muzică, pictură, dans etc. şi acestea trebuie într-un fel oferite ca nişte “decodori culturali”. De aceea salut iniţiativele ICR de a propaga cultura română în ţările cu numeroasă emigraţie română, cum ar fi Spania.

Jurnalul Naţional: Ce proiecte are grupul pentru a-i ajuta pe aceşti imigranţi să-şi păstreze legăturile lingvistice şi culturale cu ţara de origine? Aici mă refer în special la copiii români, care nu prea mai vorbesc româneşte, mai ales că mulţi s-au născut în ţara în care au emigrat părinţii lor şi studiază deja în altă limbă decât cea maternă.

Sandra Pralong: Cred că aici ideea de limbă personală adoptivă vine din nou în întâmpinarea unei necesităţi. Pe măsură ce legăturile între ţări devin mai strânse şi popoarele sunt mai interconectate, se măreşte şi nevoia păstrării legăturilor cu ţara şi cu limba de origine. Este o parte a identităţii fiecăruia şi sentimentul de mândrie a apartenenţei lingvistice sporeşte cu abilitatea de a comunica cu alţi vorbitori a căror limbă nu este maternă, ci adoptivă. Cât despre copiii de emigranţi, prin necesitate, ei vor adopta foarte repede limba ţării gazdă ca limbă personală adoptivă. Statul român, în cooperare cu autorităţile din Spania, a iniţiat deja programe pentru învăţarea limbii române în şcolile de acolo şi vor urma cu siguranţă altele. Va fi interesant să-i întrebăm în ceva timp pe cei născuţi acolo, poate în familii mixte, care le este limba maternă şi care “limba personală adoptivă”?

Sugestie

“Ştiţi că Obiectivele Uniunii Europene, întrunite la Barcelona în 2002, preconizează învăţarea a două limbi străine în plus faţă de limba maternă. Raportul nostru sugerează că una dintre aceste două limbi ar putea fi limba unei ţări vecine, pentru a contribui astfel la crearea unui contingent suficient de vorbitori pentru a nu avea nevoie de a trece printr-o limbă terţă în raporturile bilaterale între state. “

Identitate

“Pe măsură ce legăturile între ţări devin mai strânse şi popoarele sunt mai interconectate, se măreşte şi nevoia păstrării legăturilor cu ţara şi cu limba de origine. Este o parte a identităţii fiecăruia şi sentimentul de mândrie despre apartenenţa lingvistică sporeşte.”

Sandra Pralong

carmen.plesa@jurnalul.ro