• Marius Tucă: Prima curiozitate aproape masculină a reporterului este legată de întârziere. Întârziaţi şi la întâlnirile cu fete?

• N-am început bine, pentru că interviul ăsta nu este despre primărie. Dar, mă rog... că erau oamenii tulburaţi... Îmi imaginam următoarea secvenţă: Sorin Oprescu, tânăr, înalt, mişto, având o întâlnire cu o domnişoară.

Eram repezit atunci cu întâlnirile, că n-avea nici ea timp, nici eu timp, fie că eram pe la facultate şi avea ore, avea seminarii ş.a.m.d. şi schiţele de dragoste se consumau în diverse locuri, sigur, acoperite cu morala socialistă ţinută în frâu...

• Dar existau locuri speciale de întâlnire, la ceas la Universitate, la... Era vreun loc din ăsta?

La ceas la Universitate m-am dus o singură dată, când n-a venit fata şi am stat ca un papagal acolo, de nu mai aveam nici pene pe mine. Că era un frig afară... Dar m-am dus şi eu...

• Totuşi de ce întârziaţi?

Pentru că nu îmi ajung 24 de ore. Să pot într-adevăr să-i mulţumesc pe toţi. Crede-mă, cu mâna pe suflet îţi spun, am atâtea chemări să mă vadă, toată lumea are ceva urgent de spus, şi totul se concretizează în “dă-mi şi mie o butelie”. N-am atâtea butelii pentru toată lumea. Nu-mi mai ajunge timpul, nu-mi mai ajunge de mulţi ani.

• Nu că aş fi foarte curios, dar cred că pe orice om din România l-ar interesa programul lui Sorin Oprescu. Eu m-am întrebat multă vreme, ştiindu-vă cred că de 15 ani, ce program are Sorin Oprescu? Te trezeai cu el în spital la ora 10:00, intra în sala de operaţii, la miezul nopţii, uneori dimineaţa, când nimeni nu se aştepta, venea la 7:00... Care este mecanismul?

Nu, întâi substratul. E foarte important substratul. Nuuu, e substratul sufletesc, normal. Eu am învăţat de la mama... Mama a fost o tipă foarte altruistă, şi eu am învăţat nu cuvântul, ci fondul acestui cuvânt şi toată viaţa mea am trăit hrănindu-mă din bucuria pe care le-am făcut-o ălorlalţi. Nu-i nici un banc, nu-i nici o limbă de catifea. Nu-i nimic. Dacă ăilalţi în jurul meu erau mulţumiţi şi dacă îmi zâmbeau, eram şi eu fericit că am putut să fac ceva pentru ei. Aşa m-am consumat toată viaţa, am ars toată viaţa. Pentru astea. În anii copilăriei, era protipendada nomenclaturii, nu?, că aşa se spunea atunci, copii care erau de o vârstă cu mine erau ai celor care erau atunci în nomenclatura de partid... Niciodată nu am simţit ghimpele invidiei, băiatul lui Bârlădeanu avea la 17 ani o motoretă Vespa, niciodată nu am simţit ghimpele invidiei că Ghiţă Gheorghiu, Dumnezeu să-l odihnească, nepotul lui Dej, purta cine ştie ce haine, haine ale timpurilor de atunci, nu vă închipuiţi că... Nu le-am avut cu astea. Cred că asta m-a salvat de la faptul că nu am făcut infarct de când eram mic. De oftică, că ăştia se consumă între ei, se mănâncă între ei, în interior... Nu m-a interesat...

• Era o întrebare importantă şi n-am să uit de ea. Cum a fost copilăria? Pentru că unii copilăresc pe maidan, alţii în Primăverii.

Şi, şi. Nu în Primăverii, la periferia lu’ Primăverii. Era o chestie foarte curioasă. Până când să-i schimbe Ceauşescu din funcţie, când erau mari, stăteau aici, în partea asta din cartier, eu stăteam la linia ferată, la Ilie Pintilie, acum Iancu de Hunedoara. Până atunci mă chemau Oprescu. Eram Oprescu, colegul lor. Ce faci, bă Oprescule?, ziceau ei, fiind şi mai mici ca mine cu doi ani, până le scăpam o palmă. Majoritatea erau mai mici ca mine Şi după ce le scăpam o palmă, ne împrieteneam când pe-alde tat-su... îi rotea Ceauşescu, era principiul rotirii. Principiul rotirii se petrecea şi în cartier. Plecau din Primăverii şi ajungeau prin Londra, care Londra era lângă Ilie Pintilie. Atunci aflau că mă cheamă Sorin, atunci aflau că au nevoie de influenţa mea în cartier. Într-un fel eram un lider de opinie...

• Mi se pare incredibil ca numele sau porecla să ţi se schimbe în funcţie de regim.

Dar copiii o făceau inconştient. Îmi aduc aminte când copiii persoanelor de vază aveau perioade foarte bune pentru ei, când îşi permiteau orice, chiar şi să devină obraznici cu cei care erau în jurul lor. Nu e obligatoriu, că nu-i învăţau părinţii să fie aşa, pentru că pe părinţi nu-i vedeau la faţă. Trăiau de obicei cu bona, atunci nu se chema bonă, nu mai ştiu cum se chema...

• Guvernantă?

Nu.

• Ceva între guvernantă şi cucoană?

Nu, era tovarăşa Ildiko sau tovarăşa aia, te rog să-mi dai o cafea.

• Tovarăşa cred că e bine.

Cam aşa se discuta în familie.

• Nu era nici guvernantă, nici bonă, era tovarăşă. Ce puteţi să ne spuneţi despre prietenie? Pentru că şi povestea de puţin mai devreme ţine de loialitate, de prietenie, de circumstanţele prieteniei. Care sunt prietenii lui Sorin Oprescu?

A fost o valoare căreia eu i-am dat atenţie şi peste ani am învăţat că în viaţă rezolvi mult mai multe lucruri, chiar profesionale, atunci când te duci la un om deschis şi pe care l-ai simţit că ţi-e prieten. Sigur, unii m-au dezamăgit, cum şi eu, poate, la rândul meu, i-am dezamăgit pe unii. Nu am ţinut însă niciodată socoteala, dar în orice caz au fost mult mai mulţi ca duşmanii. De ce? Atunci când nu am simţit că nu-mi dă ghes inima la a continua o prietenie sau a începe o prietenie, m-am retras fără nici un fel de discuţii. Nu m-am retras cu strigăte, cu din astea...

• Investiţi, de obicei, în prietenie?

Da, aproape totul. În 1998, la prima mea participare la Primăria Capitalei, la campania electorală, venise un jurnalist foarte interesant, aşa (o spune cu accent englezesc), care mi-a zis: am aflat că aveţi o amantă. Da, e bine, zic, că nu ai aflat că am vreo pisică pe unde mă duc să i-o trag. Păi, zice, cum rămâne că i-aţi cumpărat apartament. Păi, da, i-am cumpărat apartament, şi care ţi-e problema? Păi, da’ i-aţi cumpărat şi maşină. Da, i-am cumpărat şi maşină. Păi, şi am înţeles că v-a părăsit. Nu, domne, ne-am despărţit. Şi nu vă pare rău? Nu, domne. Spre deosebire de alţi colegi de-ai mei care mai credeau încă în anii ăia că mai poate să aibă o relaţie sexuală cu-o cafea, ăştia sunt zgârciţi.

• Cu un bilet de tramvai...

Ăştia sunt zgârciţi... Hai să bem o cafea... Eu cred că am fost un om normal care am încercat să-i ajut pe ăilalţi şi am lăsat în urma mea sau m-au lăsat ele pe mine... nu am lăsat victime. Nu am lăsat reproşuri. Mă întâlnesc şi acum cu ele. Sigur că fiecare dintre ele are familie ei. Până acum vreo zece ani aveam emoţii când mă întâlneam... că era cu câte un copil de mână care nu ştiu de ce aveam eu senzaţia că îmi seamănă. Şi aveam emoţii până îmi spunea că are bărbat, că e totul în regulă şi ce deştept e ăla mic...

• Că abia l-a născut...

Sigur că da, abia l-a născut, şi atunci mă linişteam. Mai nasol era la fetele alea pe care le întâlneai şi erau copiii mai mari.

• Nu poţi să ştii acolo...

Da... le-a trecut...

• E o intervenţie care se potriveşte de minune. Voiam să vă întreb dacă sunteţi fidel, aşa în general, de la femeia din viaţa dumneavoastră până la colaboratori.

Exact în limitele normale, ale bărbaţilor normali. Mie nu mi-a plăcut niciodată starea de teribilism. Ca la şcoală. Mai bine îmi dădea două palme, doamna profesoară Ispir, Dumnezeu ştie pe unde mai este acum, în praf de stele, probabil. Mai bine mă cârpea, că avea şi obiceiuri din astea, când făceam o tâmpenie. Da’, ca să mă scoţi în faţa clasei, să începi să transpiri că nu ştii lecţia, să-ţi sufle jumate din clasă, că eram un tip simpatic aşa şi mă iubeau, adică îi iubeam şi eu pe ei, şi să începi să spui o prostie de care să râdă toată lumea, mai bine mă sculam în picioare şi spuneam: Doamna profesoară, nu am învăţat, da-ţi-mi 3 sau cât consideraţi. Îţi dau 2 nemernicule! Doamnă vă mulţumesc respectuos. Stai jos, boule! Boule eram eu. Da, aveţi dreptate, aşa este... Eu văd şi astăzi. Poporul ăsta nu-i pregătit pentru marile diferenţe de vârstă. Nu-i pregătit pentru a înţelege că un bărbat poate să rămână bărbat până când închide ochii. Nu vorbesc despre ăia care se laudă că de 15 ori pe noapte... Ăia sunt tâmpiţi. La ăia începe adenomul de prostată... că este prostata şi apasă pe veziculele seminale şi se produce o excitaţie din asta, un priaprism exact ca pe vremea când aveau 21 de ani.

Şi ei, tâmpiţii, cred că le-au revenit potenţa. Şi după trei luni, patru luni o scot de tot, vin cu retenţia de urină la spital că nu mai pot să facă pipi.

• Deci, nu este erecţie, ci retenţie.

Nu, este la început erecţie, poartă vreo 10-15 zile pantaloni cu con, dar după aia...

• L-aţi trădat vreodată pe Ion Iliescu?

Nu, cu Ion Iliescu a stat în felul următor. În urmă cu vreo 12 ani... Enervându-se şi interpretându-le că tinerii din partid ar fi vrut să facă un puci şi eu răspundeam de tineret, pentru că timp de trei ani m-am ocupat eu de organizaţia de tineret atunci şi îi adunasem în jurul meu, supărat Ion Iliescu la o Delegaţie Permanentă a zis: “Ce crezi ca nu ştiu că vă bateţi joc de mine. Uite şi Sorin, de exemplu, îmi spune tataie”. Şi i-am explicat că o fac din suflet, o fac din credinţa mea pentru ce a fost tataia al meu pentru mine şi că nu găsesc nimic în asta, pentru că nu am spus niciodată tendenţios, n-am spus niciodată ireverenţios. Şi dacă vrea să înţeleagă, bine, dacă nu... dacă preferă să-i spună SPP-iştii, cum îi spuneau “bunicuţa”, treaba lui...

• Vorbeaţi mai devreme de sex, că sărirăm de la una la alta...

Am uitat. Eu mai citesc din când în când cărţi şi câteodată constat că uit. Hai să vă spun ceva hazliu de-a dreptul. Cu vreo 10-15 ani în urmă m-am întâlnit cu o prietenă de-a mea. Şi am găsit-o tot atât de caldă, atât de frumoasă, deschisă, dar, sigur, mai crescuse. Şi mi s-a părut mie că în seara aia ar fi avut aşa chef de o apropiere din asta, ştiută fiind o discuţie filosofică despre Kant, despre nu ştiu ce... Dar, cum nu aveam mâncare acasă în frigider, am lăsat-o în faţa casei, i-am dat cheile şi i-am spus: am o rugăminte, zic, ia-o tu, urcă-te şi mă duc până la Dorobanţi să cumpăr ceva de mâncare. Şi ea a uitat etajul, că trecuse rar. Şi s-a dus la uşă la domnu’ senator...

• Hai că ne aducem aminte.

A băgat cheile în uşă. S-a auzit o voce de doamnă. Cine e? Era două noaptea. Ea a zis: eu. Şi pe cine cauţi? Asta se întâmpla prin uşă, nu se vedeau la faţă. Pe domnu’ senator. Un moment. Şi a ieşit domnu’ senator în pijamale şi a zis: Domnişoară nu mă căutaţi pe mine! Nu, pe domnul senator Oprescu.

Da, ăsta e bun răspuns dacă mai faceţi sau nu sex. Întrebarea următoare era de care şi dacă e mult sau puţin.

Domne, eu m-am ferit. Nu mai am vârsta de...

• Retenţiei...

... de a încerca să folosesc capote de maşini sau parcări pentru că nici nu ar fi dat bine. Senatorul proxenet din regiunea nu ştiu care ş.a.m.d. Lucrurile astea mie mi-au plăcut întotdeauna, am crezut că e normal şi cred în continuare să se petreacă într-o discreţie totală. Am avut parte de colegi d-ăştia care veneau la serviciu dimineaţa, acum 20-30 de ani, dar erau atunci de vârsta mea acum, şi povesteau cum au avut ei un eveniment fericit, de 15 ori pe noapte.

• Poveşti. Trecem de la sex la cărţi. Pentru că aici, probabil, sunt puţini cei care ştiu că Sorin Oprescu a fost un foarte bun cititor. Nu ştiu în ce măsură mai citeşte astăzi. Dar, din informaţiile pe care le-am cules, citea de toate felurile, de la beletristică până la cărţi de filosofie şi mai ales foarte pasionat de psihologie, de lucruri de felul ăsta.

Da, a rămas şi acum o necunoscută pentru mine modul de reacţie al organismului şi al individului în special în faţa vieţii şi reacţiile lui m-au interesat întotdeauna. Am citit foarte mult şi despre parapsihologie, am cunoscut şi eu m...işti din ăştia care se dădeau parapsihologi şi m-a durut capul. După aia, un prieten de-al meu care mi-adusese pe unul să mă încarce energetic... mi-au ţiuit urechile vreo cinci zile, de am crezut că am făcut tensiune, ei bine, nu am făcut tensiune. Domne, unii au calităţi reale probabil, însă nu o să uit o chestiune care mi-a pus un semn de întrebare foarte mare. Eu nu ştiu dacă lucrurile s-au întâmplat într-adevăr aşa cum mi le închipui eu. În 1996, când eram proaspăt membru al PDSR, am participat în seara când a avut loc ultima confruntare dintre Constantinescu şi Iliescu.

Şi familia domnului Constantinescu şi a domnului Iliescu, au stat undeva într-o celulă, cum ar fi celula operatorie, de unde se vedea în platou. Domne, nu o să uit doi indivizi, cu nişte feţe din astea de ruşi sadea, care au stat în boxa unde era familia Constantinescu, lipiţi de geam, uitându-se fix către masa unde se petrecea această chestiune şi cărora atunci nu le-am dat atenţie. Dar când s-a terminat confruntarea, nu vorbesc despre fondul... vorbesc despre formă, când s-a terminat, doamna Iliescu s-a întâlnit cu domnul Iliescu în foaier acolo, domnul Iliescu a avut o reacţie ciudată şi zice: “Eu am senzaţia că am spus numai prostii. Am o durere de cap înfiorătoare”. Nu am băgat în seamă.

• Interesant.

Interesant, da. ’89, ’98, ’99, 2000... am tot citit cărţi de...

• Psihanaliză.

Nu, mai mult de psihologie. Am încercat şi eu să înţeleg ceea ce n-am înţeles toată viaţa. Cred că unele lucruri le-am înţeles, cred că unele lucruri sunt şi acum de nepătruns pentru mine. Modul de reacţie al oamenilor... nu pentru a cunoaşte şi a face studiu de caz, ci pentru plăcerea de a citi despre aşa ceva. În special Piaget mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut cu teoria societăţilor închise, cum se mănâncă între ei... În sfârşit, au trecut lucrurile astea, nu ştiu dacă mi-au folosit sau nu...

• Eu îmi amintesc de o participare la emisiunea lui Iosif Sava, unde nu l-am văzut în nici un caz pe politicianul Sorin Oprescu, care nu ştiu când a devenit politician, nu l-am văzut nici pe doctor, l-am văzut pe intelectualul Sorin Oprescu. Vă aduceţi aminte serata aceea?

Îmi aduc aminte...

• Cred că era în ’95.

Da, era în ’95, undeva pe 24 noiembrie. Eu cred că am fost politicianul de serviciu ani întregi după ce a pierdut PDSR. Eu eram vicepreşedintele... Eu eram de gardă, mă trimitea la morţi, domnul Iliescu mă trimitea la depuneri de coroane, la nu ştiu ce, că e sâmbătă, dumincă, să se ducă ăla. Ăla eram eu, că nu eram decât vreo patru-cinci, dacă mă întrebaţi pe mine, prin conducere. În ’97, după ce se pierduseră alegerile, mi-aduc aminte că stăteam în anticamera lu’ domnul Iliescu ca să îi spună cineva “Bună dimineaţa”, când se ducea să facă pipi. Nu mai era nimeni, fugiseră şi portarii, fugiseră toţi, rămăsesem acolo, în Kiseleff, în casa aia... i-am şi spus lui Năstase: “Domne, poate turnăm un film de groază aici”. Nu mai eram decât patru inşi în ditamai casa.

• În ’97...

În ’97, da. Dup-aia au început să vină. Iar în anul 2000, când s-au terminat alegerile şi au fost cu succes...

• Era plină casa...

Nu mai aveam unde să pun maşina. Erau numai jeepane din alea. “Domne, să vă prezint domnu’ Oprescu pe domnu’ Romeo, pe domnu’ Ţuţuleo, pe domnu’”... Nu i-am văzut în viaţa mea. L-a şi întrebat cineva pe domnul Iliescu: “Bre, unde i-ai ţinut p-ăştia ascunşi?”.

• Nu se întâmplă asta şi cu Sorin Oprescu după ce a câştigat Primăria Capitalei?

Păi, la mine nu au avut loc ăia cu limbile de catifea să şi le bage p-acolo prin mulţime, că erau ăştia ai mei, în apropiere.

• În momentul în care v-aţi anunţat candidatura şi aţi candidat, a fost o mână de oameni lângă dumneavoastră.

Absolut.

• Dup-aia s-au strâns mulţi, nu? Eu am auzit atât de mulţi spunând: “Cine? Sorin Oprescu este prietenul meu”. N-aş îndrăzni să spun, deşi vă cunosc de 15 ani, că sunteţi prietenul meu. Însă am auzit atât de mulţi spunând în ultimele luni “Cine? Sorin Oprescu este prietenul meu”. Prietenul cui e Sorin Oprescu?

O fostă prietenă de-a mea de 20 de ani, căsătorită, mi-a dat cel mai tare SMS pe care l-am citit în viaţa mea: Te salut, Sorin, nu ştiu ce, te pup, la-la-la. Vreau să spun că nu vreau să cer nimic. Mă enervează acest idiot de bărbată-meu care se laudă la toată lumea, nici nu te cunoaşte, că e prietenul tău. Şi mai mult decât atât, ieri am descoperit că are şi numărul tău de telefon. Uite, tu, cu cine stau eu în casă de 14 ani. Şi s-a semnat. Râdeam singur...

• Era o prietenă de-acum 20 de ani...

Sigur.

• E frumoasă povestea. Apropo de Iliescu şi de pacienţi celebri... Iliescu cum este ca pacient?

Este pacientul perfect, pe care poate să şi-l dorească toată lumea...

• Dar de ce? Mănâncă doar compot de prune, supă de pasăre cu tăiţei?

Respectă, respectă... O să râdeţi, dar rolul doamnei Iliescu în metabolismul domnului Iliescu... cred că doamna i-a creat reflexul şi i-a întreţinut reflexul de a se îngriji...

• I l-a cultivat chiar...

Absolut. În ceea ce priveşte mâncatul, odihnitul, îngrijitul. Este super relaţia asta, să vezi doi oameni care au parcurs o mare parte din viaţă şi care unul fără altul... Sunt dependenţi cu ghilimelele de rigoare de prezenţa, tonusul şi grija pe care o au unul faţă de altul. Nu am văzut decât în foarte-foarte puţine familii starea asta... dar se vede că este sinceră şi nu este mimată. Ultima dată când am fost să-l întreb ce face, cum se simte... m-am dus seara, după 9:30, şi când am ieşit afară... revista Cancan, pac, blitzuri... parcă eram Brad Pitt. M-am dus la dânşii şi i-am întrebat: “Bă, copii, ce e cu voi la ora asta?”. “Ne-aţi stricat toată surpriza. Credeam că e Videanu”. Trecusem să văd ce face, cum se simte.

• Deci, e pacientul perfect pentru un medic...

Ascultător până la Dumnezeu.

URMEAZĂ
Mâine – despre cei care i-au călăuzit lui Sorin Oprescu paşii în viaţă: mama şi bunicul.