Vina ei a fost că i-a ajutat cu hrană şi informaţii pe cei din munţi, că i-a tăinuit pe cei care se grupaseră în jurul anticomuniştilor col. Gheorghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu. Gheorghe Rizea, soţul ei, se afla şi el printre cei cunoscuţi drept Haiducii Muscelului. Grupul se formase în 1947 şi avea în componenţă "mari industriaşi şi proprietari de fabrici şi mori, avocaţi, foşti deputaţi şi ofiţeri deblocaţi care s-au înarmat şi au depus jurământul în faţa stareţului Pimen Bărbierul cu mâna pe cruce şi cu cealaltă pe carabină", după cum se specifică în fondul Tribunalului Militar Bucureşti în dosarul lor.   

În grupul de rezistenţă anticomunistă cu nucleul la Nucşoara au fost atraşi foarte mulţi dintre locuitorii satelor din jur, convinşi de nenorocirile pe care aveau să le aducă bolşevicii, dar sperând şi în ajutorul occidentalilor. Ceea ce acum pare naivitate, atunci era disperare. În 1949 au început arestările "haiducilor", iar cei rămaşi liberi au trăit ascunşi în bordeie, pe dealuri şi munţi. Securitatea a trimis atât de mulţi oameni în Nucşoara şi împrejurimi, încât erau mai mulţi securişti decât locuitori. Elisabeta a fost arestată, anchetată, bătută şi torturată, apoi închisă, dar nu a divulgat nici un secret. După prima eliberare a continuat să îi ajute pe cei care încă se opuneau comunismului. Povestea acestei femei şi a celor care s-au jertfit împotrivindu-se regimului bolşevic a fost aflată prima dată în 1992, când femeia a acordat un interviu Luciei Hossu-Longin pentru serialul "Memorialul durerii". A fost vizitată la Nucşoara de fostul preşedinte Emil Constantinescu şi de familia regală. Cu fostul Rege Mihai se cunoscuse şi în copilărie, când acesta participase la o şezătoare în sat.  

"Îi iert dacă Dumnezeu îi iartă"
"Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică (...) şi stam şi ţipam şi spuneam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu', scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut... Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Zece zile am stat în spital numa-n frunte şi genunchi". (Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, ediţie îngrijită de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Humanitas 1993). După apariţia la televizor a eroinei, fiul căpitanului Cârnu a venit la poarta ei la Nucşoara şi i-a spus: "Tata s-a spânzurat". Cât despre Elisabeta, spunea despre comuniştii care au chinuit-o: "Eu îi iert dacă Dumnezeu îi iartă"...