Sentimentele copilului

Unul dintre aspectele importante pe care este necesar să-l înţeleagă adulţii este că cei mici, copiii, privesc şi învestesc altfel obiectele şi fiinţele. Copilul îşi trăieşte comportarea, nu o judecă.

Sentimentele copilului nu sunt bune sau rele, ele există, şi copilul le trăieşte din plin. A le cataloga ca bune sau rele înseamnă impunerea de interdicţii, respectarea şi practicarea unor deprinderi care-i îngrădesc libertatea, disciplinându-l şi modelându-i comportamentul, sufocându-i potenţialul. Captiv într-un set de atitudini fixe, va resimţi acest disconfort fundamental toată viaţa, incomodându-l şi generând apărări nevrotice.

Acceptarea totală şi necondiţionată a gândurilor şi sentimentelor copilului, atenţia la nevoile lui, răspunsul adecvat la solicitările sale, sprijinirea procesului de creştere liberă, originală, fără a-l considera o proprietate, fixarea unor limite concrete, bine definite şi non-opresive şi respectarea constantă şi reciprocă a acestora reprezintă principalele responsabilităţi ale fiecărui părinte.

În primii trei ani de viaţă ai copiilor, rolul parental matern adecvat, ce presupune abilitatea de a sesiza şi a înţelege nevoile şi dispoziţiile copilului, este esenţial în modelarea unui eu suficient de puternic pentru a face faţă lumii, în dezvoltarea unei toleranţe crescute la frustrare, facilitând formarea unei personalităţi puternice, încrezătoare în sine şi în capacitatea de a face faţă vieţii. Un rol inadecvat, intruziv sau exploatator duce la dezvoltarea unui tip nevrotic.

În următorii ani, până la preadolescenţă (3-12 ani), predominant este rolul parental patern, cel care stabileşte regulile, standardele şi normele care-i permit copilului să trăiască în societate. Îndeplinirea rolului cu succes favorizează dezvoltarea unei personalităţi libere să-şi exprime dorinţele, precum şi un comportament responsabil ce permite evitarea sancţiunilor şi dezamăgirilor. Un rol inadecvat, rezultat fie de interesul minor, chiar neglijent al tatălui, fie de interesul excesiv, orientat spre concesii frecvente şi stupide de iertare (chiar şi după ce era să cadă-n cap) poate determina frustrare, agresivitate, nevrotism.

Martin şi Lois Hoffman au definit patru stiluri parentale de educaţie. Părintele autoritar este exagerat de restrictiv, stabilind toate regulile şi pretinzând supunere absolută, numit şi părinte cu tendinţe autoritare. Copiii sunt mai supuşi şi mai ascultători, iar ca adulţi pot fi mai dependenţi şi mai puţin prietenoşi sau creativi, dar cu o ţinută îngrijită şi foarte politicoşi.

Părintele îngăduitor este foarte iubitor, manifestă căldură şi acceptare necondiţionată a copilului, te poţi apropia uşor de el. Preferă să aibă copiii aproape, să-i îmbrăţişeze şi să-i asculte, să-i încurajeze şi să le zâmbească. Îngăduie copilului să ia decizii oricând acest lucru este posibil - chiar şi atunci când s-ar putea să nu fie pregătiţi pentru aceasta. Limitele trasate sunt, uneori, insuficient respectate. Copiii sunt extravertiţi, independenţi, creativi şi iniţiativele lor sunt deseori încununate de succes, au note bune şi ca adulţi ajung oameni responsabili, sănătoşi şi eficienţi.

Părintele dictator este prea sever, ia multe decizii în locul copiilor, iar copiii trebuie să-l asculte tot timpul. Copiii sunt excesiv de ascultători, incapabili să ia decizii care îi privesc pe ei înşişi. Nu sunt siguri pe ei, sunt foarte timizi comparativ cu cei de aceeaşi vârstă şi adesea au probleme psihice ca adult.

Părintele neglijent manifestă o îngăduinţă rece, detaşată, ostilă. Respinge copilul şi este distant. Mesajele nonverbale transmise sunt: Nu mă mai deranja! Mi-ajunge! Lasă-mă odată în pace!. Copiii tind să fie neascultători şi extrem de agresivi, mergând, uneori, până la delincvenţă. Creşterea şi educarea unui copil (educare şi nu dresare) necesită mult timp, răbdare, inteligenţă şi o cantitate uriaşă de energie şi iubire. La rândul său, copilul are propria sa muncă, să crească şi să se dezvolte.