Morţi legaţi de picioare la care se reped vrăjitoarele să ia "piedica mortului". Doamne răposate date cu ruj, coafate şi pensate după ultima modă pentru ca "să fie mortul frumos", maică. Bomboana pe coliva de la parastas e musai să fie sofisticată, crezându-se că mortul le zâmbeşte astfel mai şăgalnic celor care l-au privegheat încingând veseli "o bâză". Prea puţini ştiu însă că defunctul surâde doar în sinea îngerului său păzitor. Asta dacă a fost un bun creştin.

Poporul născut o dată cu creştinismul face paradă cu moartea şi şăgălnicii de prost-gust în faţa divinităţii, pentru simplul fapt că, pe drumul colbuit al istoriei, de roata dricului i s-au prins scaieţii superstiţiei, ai băbismelor şi ai teologiilor urechiste. În unele zone ale României, obiceiurile de înmormântare sunt atât de anapoda şi păgâne în conţinut încât ţi pare că ai bilet la un film absurd. Din păcate, aceasta este realitatea, iar preoţii reuşesc cu greu să pună lucrurile pe macazul bunei credinţe, pentru că mulţi oameni sunt mai dispuşi să ia aminte la regulile de îngropăciune ale babei Frosa.

COSMETIZAT PENTRU VECIE
Despre invenţiile necreştine practicate la înmormântări ne-a vorbit părintele Marian Daniel Istrati de la Biserica "Sf. Mucenici de la Niculiţel" din Măcin, judeţul Tulcea.

"Printre primele obiceiuri greşite este acela ca mortul să fie cosmetizat după ce este aşezat în sicriu, adică este dat cu ruj, machiat, fardat, pe motivul «să arate bine». Acest obicei este mai ales în familiile bogate. Oamenii simpli aşază în sicriu obiecte de uz zilnic: bani, ac, aţă, pieptene. Un alt obicei dăunător este ca mortul să fie îngropat la trei zile după ce a murit.

Pe lângă faptul că mortul devine un focar de infecţie, peisajul oferit rudelor şi cunoscuţilor este unul care înfricoşează: mortul se umflă, devine hidos la faţă, miroase, iar ultima imagine a celui decedat va fi chinuitoare pentru aducerea-aminte a tuturor celor care au participat la înmormântare.

În multe localităţi din Moldova nu se îngroapă morţii lunea, miercurea şi vinerea, în alte sate marţea şi joia. Dar, în aceste condiţii, este interzis ca mortul să fie dus în biserică şi, astfel, ca preot, ai scandal cu cei care participă la înmormântare şi care nu înţeleg că nu se poate, ci consideră că tu, personal, ai ceva cu ei." În multe astfel de cazuri, preoţii sunt reclamaţi la ierarhii lor, deşi au procedat canonic.

PĂTURI, PERNE, LENJERII
Părintele Istrati continuă trecerea în revistă a obiceiurilor aiuritoare: "Obiceiul spargerii unei căni atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare, pe cât este de nefolositor sufletului celui mort, pe atât este de nelipsit şi sperie pe mulţi dintre cei care participă la înmormântare. Tot la scoaterea mortului din casă este obiceiul de a se pune în calea celor care cară sicriul pături, perne, lenjerii.

Ele se pot da de pomană fără să mai fie murdărite prin punerea lor pe jos şi fără a mai crea riscul de a se împiedica cei care poartă sicriul. O grijă în plus au alţii în alt fel: icoana care stă pe pieptul mortului o lasă acasă, iar în biserică pun preotul sau cântăreţul bisericesc să le dea altă icoană, pe care tot ei trebuie să o ia înapoi când mortul este scos din biserică.

Alt obicei anapoda: se pune în mâna mortului nu o cruce din lemn sau din parafină, ci o cruce din resturi de lumânări, uneori lipesc şi o monedă".

GĂINA DE POMANĂ
Iar dacă s-a ajuns cu defunctul în biserică şi se purcede la slujba de înmormântare, începe degringolada listei de împărţit. "Este şi un alt obicei: acela de a se da de pomană toţi colacii la preot. Alt obicei costisitor este acela de a se da de pomană un număr obligatoriu de prosoape, batiste, lenjerii, pături sau o listă de obiecte din care nu poate lipsi nici unul. Într-adevăr, este bine să dăm de pomană cât mai mult, dar niciodată peste puterile noastre financiare.

Mai există şi obiceiul că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum în timpul traseului de la casa decedatului la biserică şi de acolo la cimitir, obiceiul de a merge pe jos după mort şi nicidecum cu maşina, de a căra pe tot drumul o găină care să se dea de pomană «peste groapă», găină care uneori cotcodăceşte în biserică de nu se mai poate oficia slujba, obiceiul ca toţi participanţii la înmormântare să se spele pe mâini când ajung înapoi la casa mortului, pentru că «aşa se spală», şi asta doar cu apă turnată cu cana", mai spune părintele Istrati.