Casa "Sfântul Iosif", din Odorheiu Secuiesc, e luminoasă şi caldă ca o sărbătoare. E plină de chicoteli de copii, la care curiozitatea faţă de vizitatori l-a învins pe Moş Ene, şi de ciripitul vesel al călugăriţelor care se învârt printre ei. Iar din capela cu băncuţe de lemn, Fecioara veghează atent. Are şi de ce. Casa "Sfântul Iosif" a avut şi are încă nevoie de multe miracole ca să supravieţuiască. Un miracol pentru ca să nu fie evacuaţi cei de aici. Un miracol pentru fiecare factură lunară de electricitate şi gaz. Un miracol pentru mâncare. Un miracol pentru medicamentele copiilor. Un miracol pentru cărţi şi rechizite. Un miracol pentru ca sub brad să apară cadouri.

Casa "Sfântul Iosif" nu e un orfelinat. Nu unul cu care privirile şi memoria noastră au fost învăţate: un loc gri, în care se zbat copii trişti, înfometaţi şi lipsiţi de dragoste. Casa din Odorhei e... acasă. Aşa îi spun şi cei care au crescut aici şi acum sunt studenţi în alte oraşe, dar se întorc în vacanţe la "acasă" din dealul Odorheiului, deşi căminul lor, din care au plecat de necaz, cândva, e undeva prin Moldova sau prin Maramureş.

La "Sfântul Iosif" sunt camere mici şi cochete, în care copii stau câte doi, aşternuturi curate, oale care bolborosesc încontinuu la bucătărie, atelier de pictură şi sculptură, club de şah şi de puzzle, o sală mare de sport, clase colorate, o grădiniţă, o bibliotecă, un loc de joacă...

Iar pe post de mame, profesoare, confidente, bucătărese, menajere, asistente medicale, parteneri de joacă, meditatori sunt 14 călugăriţe greco-catolice, mereu cu zâmbetul pe buze şi cu o energie care ar face invidioase armate întregi de profesionişti. Trec de la catedra liceului unde predau limba română, matematică, religie sau franceză - căci multe dintre călugăriţe sunt profesoare - la dat zăpada cu lopata, la pregătit prânzul pentru 125 de guri înfometate, la văruit sau la cules plante medicinale.

Au televizoare şi calculatoare conectate la internet, prin grija unor binevoitori, însă "realităţile curente" par să fie departe de ele. Pentru simplul motiv că au prea mult de muncă, încât să mai prindă timp să se gândească la alegeri, la guverne şi la criza economică. Şi pentru că ele cred mai ales în Dumnezeu şi în bunătatea oamenilor. "Nu e adevărat că există numai oameni răi. Sunt mulţi oameni buni, dar binele nu face gălăgie", spune cu convingere sora Emilia. Pentru că ea îi vede aproape în fiecare săptămână sosind la uşa casei care adăposteşte atâţia copii. Doi tineri, abia mutaţi în oraş, care au adus o găleată de portocale şi 100 de lei, după puterile lor. Un bărbat care a sunat să întrebe dacă nu au nevoie de două tone de zarzavat. Au muncit călugăriţele şi copiii la tonele de zarzavat până au umplut cămara de zacuscă. O ingineră din Batoş, lângă Reghin, care le dă în fiecare an câte trei tone de mere. Un bătrân din Neamţ şi surorile lui, care au bătut amar de drum cu o Dacie veche, ca să aducă tot ce au putut încărca bun cu de-ale gurii şi bani din pensia lor. Un om de afaceri maghiar, pe care unii l-ar fi crezut duşmanul casei în urmă cu câţiva ani, care le-a adus un plic cu bani care le-a scăpat pe călugăriţe de grija multor facturi.

De altfel, la Casa "Sfântul Iosif", facturile au nevoie de miracole ca să fie plătite. Casa se întreţine doar prin bunătatea oamenilor, fără nici un ajutor de la stat, căci este o instituţie privată. Au ales această variantă pentru a putea primi copii oricând şi de oriunde, necondiţionat. Aşa că mai în fiecare lună facturile ajung... pe altar. Iar copiii şi călugăriţele se roagă pentru minunea care va face ca factura să fie plătită. Şi uneori e nevoie de multe rugăciuni pentru asemenea miracole, căci numai factura la gaz ajunge, în lunile de iarnă, la 200 de milioane de lei vechi, deoarece casa e mare (200 de camere), iar locul în care se află e printre cele mai friguroase din ţară. Şi factura la electricitate tot pe altar ajunge, cu câte 60 de milioane de plată, căci bucătăria modernă primită ca donaţie e tare practică, dar funcţionează pe curent electric. Din donaţii mai mici sau mai mari şi cu multe sacrificii, facturile se plătesc. Nu întotdeauna la timp, dar, cumva, se plătesc, căci copiii nu pot sta nici fără căldură, nici fără lumină. Poate, citind această poveste, cineva din conducerea EON Gaz va dori să fie instrumentul Providenţei, asigurând, cu puţin efort, căldură pentru micuţi.

Sunt 125 de copii la Casa "Sfântul Iosif" din Odorheiu Secuiesc. Şi fetiţe, şi băieţi. Unii de vârsta biberonului. Alţii se pregătesc pentru Bacalaureat. Şi mai blonzi, şi mai bruneţi. De toate religiile şi din aproape toate colţurile ţării. Şi români, şi unguri, şi ţigani. Culeşi de pe stradă, scoşi din pumnii părinţilor alcoolici, salvaţi din grajdurile în care trăiau precum animalele. Câţiva s-au refugiat la casa din Odorhei după ce au vegheat cu lumânare la căpătâiul celor care le dăduseră viaţă.

La început, călugăriţele ar fi vrut ca aşezământul să fie doar pentru fete. Dar cum să le desparţi pe copile de fraţii lor, căci uneori aveau nevoie de ajutor familii întregi? Aşa au ajuns călugăriţele mame şi de băieţi, şi de fete. Copii bine îngrijiţi şi educaţi. Astăzi. Dar când au păşit în casa de la Odorheiu Secuiesc purtau pe umeri un trecut de necazuri, de foame, de abuzuri. Pe unii i-au adus chiar părinţii sau rudele, pe alţii i-au îndreptat către Casa "Sfântul Iosif" preotul din sat, vecinii, asistenţii sociali de prin primării sau chiar străini care auziseră despre acest loc.

La casa din dealul Odorheiului nu există limită de vârstă la "admitere". Şi nici o vârstă la care copiii  trebuie să plece din acest loc. Casa rămâne "acasă" pentru toţi cei care locuiesc sau au locuit în ea.

Cel mai mic copil care a ajuns la "Sfântul Iosif" avea o lună. "Când ne vine un bebeluş, una dintre surori se ocupă doar de el zi şi noapte. Face tot ce trebuie să facă o mamă", spune sora Emilia. Dar uneori bebeluşii dau mai puţine bătăi de cap decât adolescentele din casă, care se îndrăgostesc şi vin să le spună călugăriţelor despre ofurile inimii. Iar după ele vin cei mici, care le spun călugăriţelor "mamă" şi nu se mai dau dezlipiţi de ele. Cei care-l caută pe Iisus pe sub bănci, pentru că aşa au auzit ei spunându-se, că e acolo, în capelă. Cei care caută bomboane prin sertarele de la birouri. Şi cei care vor în "audienţă", pentru că li se pare că cineva a uitat să le spună "te iubesc" în ziua aceea.

Cătălina e blondă, cu ochi care şi-au împrumutat probabil culoarea de la Dunărea ce trece pe lângă satul din Ialomiţa din care a fost adusă împreună cu fratele ei, Andrei, în urmă cu doi ani.

E isteaţă, îndrăzneaţă şi-şi alege cu grijă cuvintele. La 7 ani, când a fost adusă la Casa "Sfântul Iosif", era o sălbatică.

Crescuse într-un grajd, la ferma la care se adăposteau părinţii ei, şi abia ştia să vorbească. Nu mai dormiseră într-un pat şi nu înţelegeau mai nimic din ce li se spunea. I-au băgat în pat, i-au găsit sub pat, unde îşi puseseră cartoane şi se culcaseră pe ele. Îşi făceau nevoile peste tot şi înghiţeau tubul de pastă când erau trimişi să se spele pe dinţi.

Astăzi, merg la şcoală şi nu se deosebesc cu nimic de nişte copii normali, de vârsta lor. Dar asta după multă muncă şi răbdare din partea călugăriţelor.

De Sărbători, călugăriţele fac tot posibilul pentru a le asigura transportul copiilor care vor să meargă la familiile lor. Pentru Cătălina şi Andrei au trimis bani părinţilor, ca să poată veni la Odorhei, pentru că pe copii i-ar fi aşteptat un drum greu cu trenul şi barca, apoi un Crăciun petrecut la o stână.

Cristina şi fraţii ei au rămas tot la Casa "Sfântul Iosif" pentru Sărbători. E în clasa a X-a şi arată, vorbeşte şi se poartă ca o domnişoară trecută prin şcoli înalte. Vrea să se facă medic stomatolog. E din Ploieşti, dar trăieşte în casa de la Odorhei de când avea 5 ani şi jumătate. Ea şi fraţii ei, opt la număr, fuseseră aruncaţi în stradă, împreună cu mama lor, de datoriile la întreţinere. Cei mai mic dintre ei avea 7 luni când a ajuns la Odorheiu Secuiesc. Surorile s-au chinuit să-i pună pe picioare şi au reuşit, după nopţi nedormite, zile petrecute în spitale şi multe emoţii. Cel mai mare dintre copii, un băiat, este acum student la Sibiu, la Facultatea de Mecatronică. Iar călugăriţele îl susţin în continuare cu ce pot: mâncare mai ales. Şi un laptop, pentru că sora Emilia ştie că "nu se poate să faci mecatronică fără un computer". Mogâldeţele de fete firave şi bolnăvicioase, luate de pe stradă, de la Ploieşti, sunt acum eleve exemplu.

Rozalia e tot în clasa a X-a şi provine dintr-o familie cu 12 copii dintr-un sat din Maramureş. Patru dintre ei şi-au găsit adăpost la "Sfântul Iosif".

Ar vrea să lucreze cu copiii şi să ajute persoanele nevoiaşe în viitor. Mama i-a murit, iar tatăl a apucat-o pe drumul băuturii. Se teme să meargă acasă de Sărbători, pentru că, atunci când a îndrăznit, fraţii mai mari au oprit-o, au pus-o să aibă grijă de casă şi, spre marele necaz al fetei, nu au mai lăsat-o să meargă la şcoală. După un semestru pierdut, fata a reuşit să evadeze şi să se întoarcă la călugăriţe.

"Nu e important doar să îi hrăneşti şi să le dai un loc să doarmă, ci să-i şi educi. Să-i trimiţi mai departe, la şcoală. Să-i faci oameni", spune sora Emilia, care se mândreşte deja cu o primă generaţie de studenţi, care acum învaţă la Universitatea "Petru Maior", din Târgu-Mureş, sau la Sibiu, la Universitatea "Lucian Blaga".

Şi aici a găsit sora Emilia oameni buni. Profesori de la cele două universităţi, care veneau să predea şi la Liceul "Marin Preda", care se află lângă Casa "Sfântul Iosif", au fost impresionaţi de ce-au văzut la "orfelinat" şi s-au angajat să-i ţină gratuit, în facultate şi în cămin, pe copiii care urmau să intre la facultate.

Când a ajuns la Universitatea din Sibiu, cu şapte elevi după ea, sora Emilia a fost sfătuită să-i înscrie la cât mai multe profiluri, pentru a fi sigură că trec de admitere. Ar fi costat vreo 30 de milioane de lei vechi numai înscrierea copiilor. Numai că, din grija aceloraşi profesori, înscrierea n-a mai costat nimic. Copiii au luat admiterea, unii la locurile finanţate de la buget, alţii doar la cele cu plată, însă au fost scutiţi de orice cheltuieli, inclusiv de cele de cazare în cămin.

"Pentru noi este mare lucru, deoarece nu prea avem cum să-i ajutăm cu bani. Însă când vin acasă, îi trimitem în cămară să-şi umple genţile, pentru că măcar mâncare avem, prin grija creştinilor", spune sora Emilia, mândră că studenţii ei au sunat-o deja că vin acasă, pentru Sărbători, unii însoţiţi de colegi.

Şi când a fost vorba despre vacanţe, tot oamenii buni au avut grijă să le facă o bucurie copiilor. Au ajuns să vadă şi marea, graţie unei foste colege de liceu a sorei Rita, care e din Constanţa. Când aceasta a auzit despre copii, a insistat foarte mult să le asigure o vacanţă, în campingul din Vama Veche pe care-l avea. Mai mult, a vorbit cu turiştii din camping şi s-au găsit imediat sponsori pentru transport. Şi aşa, din inima ţării, călugăriţele s-au pornit cu copiii, dar şi saci cu cartofi şi de-ale gurii, spre ce avea să fie prima vacanţă la mare pentru locuitorii Casei "Sfântul Iosif".

Până nu de mult, copiii de la "Sfântul Iosif" erau un fel de ameninţare pentru un oraş în care maghiarii sunt majoritari. Acum, lucrurile par să se mai fi liniştit, şi există chiar părinţi maghiari, oameni înstăriţi, care-şi aduc copiii să se joace, în week-end, la casa de pe deal, pentru a putea învăţa româneşte. Aşa cum sunt şi adulţi, şi copii maghiari necăjiţi, pe care călugăriţele i-au luat în grija lor. Unul dintre băieţii din centru este al unei tinere din oraş, mamă singură, care le-a rugat plângând pe călugăriţe să-l ţină zilnic, în orele în care ea merge la serviciu. La început, copilul, care nu era nici de vârsta grădiniţei, nu vorbea deloc româneşte, iar surorile se învârteau desnădăjduite pe lângă el, căci nu se înţelegeau deloc. Asta nu i-a împiedicat să se împrietenească. În Casa "Sfântul Iosif" n-o să auzi un cuvânt urât despre maghiari, nici măcar despre cei care, în urmă cu doar câţiva ani, le târau de păr şi le umpleau de sânge pe călugăriţe. Pentru că surorile cred că trebuie să vezi doar calităţile unui om. Şi pentru că au credinţa că în lume sunt mulţi, mulţi oameni buni. Mergeţi acolo, să vă convingeţi. Copiii de la Casa "Sfântul Iosif" vă aşteaptă, să vă colinde lângă brad.

Miracolele se nasc din martiriu

În 1992, fundaţia elveţiană "Basel Hilft" a pornit să construiască la Odorheiul Secuiesc o casă de 200 de camere, în care ar fi vrut să-i instaleze pe copiii de la un orfelinat din Harghita. În 1996, când casa a fost terminată, orfelinatul în cauză fusese renovat, iar autorităţile locale n-au mai fost de acord cu mutarea copiilor, ci au propus ca în clădirea de 200 de camere să funcţioneze un centru cultural. Elveţienii au insistat însă ca destinaţia clădirii să nu fie schimbată, aşa că au căutat să convingă surorile franciscane, apoi Caritas-ul, să o preia. Toată lumea fugea însă de o asemenea responsabilitate, deoarece clădirea era foarte mare, iar întreţinerea ei presupunea costuri la fel de mari.

Până la urmă, sora Ionela, cea care a creat Congregaţia Inimi Neprihănite în anii '50, pe când se afla în închisorile comuniste, a acceptat ca surorile greco-catolice să preia clădirea.

Fundaţia elveţiană a încheiat un act de donaţie în 1996, prin care clădirea revenea congregaţiei greco-catolice. Tot atunci, Primăria din Odorheiul Secuiesc s-a adresat instanţei pentru a intra în posesia clădirii construite de elveţieni.

La 27 mai 1997, surorile greco-catolice au ajuns la Odorhei, ca să facă curăţenie în clădire. Au mers la liturghia de dimineaţă, la biserica romano-catolică din oraş. Când s-au întors, erau aşteptate de reprezentanţi ai Primăriei, care le-au spus că trebuie să plece din clădire. Alături de aceştia - sute de oameni care le huiduiau. Surorile au rămas. Aşa că au fost bătute, târâte de păr şi aruncate devale, ca nişte saci cu cartofi. Pe uşile casei construită de fundaţia elveţiană au fost puse sigilii cu şampila... Republicii Socialiste România. Aruncate în stradă, cu bagajele şi mâncarea închise în clădire, surorile au plecat la Bucureşti şi au bătut în poarta Guvernului.

Au putut să se întoarcă abia în decembrie 1997, cu ajutorul jandarmeriei şi Poliţiei, care le-a păzit timp de trei ani.

Un an au făcut curăţenie, au cărat mobilele trimise de elveţieni şi au aranjat clădirea. Cu greu, căci autorităţile locale nu le lăsau nici măcar să se racordeze la reţeaua de apă, aşa că au spălat cele 200 de camere şi geamurile cu apă adusă de pompieri sau cărată cu găleata.

După un an de pregătiri, au adus primii 10 copii. De atunci, s-au tot înmulţit. De 5 ani, în Casa "Sfântul Iosif" locuiesc 125 de copii, capacitatea aprobată de autorităţi. În primii 6 ani, fundaţia elveţiană a suportat şi costurile de întreţinere a casei, apoi călugăriţele au fost nevoite să se întreţină singure şi deseori să aştepte miracolul care va pune pâine pe masă pentru copiii necăjiţi pe care-i aveau în grijă.

Pe lângă toate necazurile, surorile au mai fost şi târâte prin tribunale de primarul de atunci, Szász Jenö, care voia neapărat clădirea în care funcţionează Casa "Sfântul Iosif" şi a atacat actul de donaţie făcut de elveţieni. Procesul s-a încheiat în martie 2008, iar surorile greco-catolice au avut câştig de cauză.

Tot de anul trecut, Consiliul Local din Odorheiul Secuiesc a atacat în instanţă şi contractul de concesiune, pe care susţine că elveţienii nu l-au plătit. Surorile susţin însă că au plătit chiar ele, din donaţiile primite, o parte din bani. Deocamdată, lucrurile par să fi rămas în aer, iar Szász Jenö nu mai e primar la Odorheiul Secuiesc. Însă surorile trăiesc în continuare cu spaima că cineva le-ar arunca pe drumuri într-o zi, cu tot cu copii. Dar Dumnezeu e mare!