Bucuresti
PENTRU VICTIMELE VIOLENŢEI ÎN FAMILIE
“Fetele mă ajutau să intru în casă pe geam”
De cele mai multe ori, de bătăi şi vorbe urâte au avut parte şi copiii, terorizaţi de taţi violenţi
Au avut curaj. Şi tăria de a pleca de lângă bărbaţii pentru care ele, soţii şi mame, erau doar saci de box umflaţi de pumni şi de picioare. Nu le-a fost uşor să treacă peste teama că nu vor avea ce pune pe masă copiilor sau peste gândul că pat le va fi banca din parc. Şi totuşi au reuşit.
Unele au divorţat. Altele au plecat pur şi simplu, găsind sprijin la adăposturile pentru victimele violenţei în familie. Şi-au continuat studiile. 
Şi-au căutat de lucru. Şi s-a întâmplat ca după o vreme să-şi găsească liniştea la care cândva nici nu îndrăzneau să viseze.
Femeii de 53 de ani o să-i spun Florica. Are ochi albaştri şi cearcăne adânci. Din dantura frumoasă pe care o avea i-au mai rămas doar câţiva dinţi în faţă. Fiecare vorbă o însoţeşte de suspine. Şi de mâini tremurate. Şi de priviri în pământ. Şaptesprezece ani a fost singură. De când copilul său încă i se afla în pântec. A muncit. Au fost vremuri când, pentru a-şi trimite copilul la şcoală, a avut şi două locuri de muncă. Nu a disperat. Credinţa mare pe care o are în Dumnezeu îi spunea că "atunci când nu faci rău nu ai cum să primeşti rău".
Băiatul său mergea la şcoală şi în paralel îşi luase şi ceva de lucru. La o spălătorie. "Când îl vedeam cu picioarele julite şi îngheţate de la apa aia mereu rece... făcuse răni la degete, avea reumatism. Îi spuneam să renunţe. Dar el este un băiat tare bun. A zis să mă ajute cu banii. Chiar şi când l-am întâlnit pe bărbatul cu care am stat mai bine de un an m-a încurajat. A zis că e bine să îmi refac viaţa. Nu s-a opus", povesteşte femeia, mândră de fiul ei.
"MĂ BĂTEA ÎN LIPSA BĂIATULUI"
Concubinul său însă niciodată nu s-a arătat încântat de existenţa băiatului. Iar discuţiile au început când bărbatului i se părea că băiatul primeşte o porţie mai mare de mâncare sau că banii pe care îi dă el în casă ar putea să se ducă spre copil. "Niciodată nu am folosit banii lui în folosul copilului. Cumpăram mâncare şi atât. Eu, după ce mulţi ani am lucrat la o tipografie, m-am angajat internă la un bătrân. Aveam grijă de el, iar el mă lăsa să stau în casa lui, într-o încăpere, împreună cu băiatul meu.
Lucrurile au început să se schimbe o dată cu moartea bătrânului. Fiica acestuia ne cerea în permanenţă să ne mutăm. Am reuşit într-un final să obţinem îngăduinţa de a mai sta câteva săptămâni, până reuşim să găsim un loc în care să trăim. Nu am casa mea proprie. Mereu am stat cu chirie. Dar preţurile sunt din ce în ce mai mari şi nu prea ne permitem să ne închiriem ceva. Sâmbetele şi duminicile îl mai chemam şi pe bărbatul cu care eram, să mai vină să mănânce o mâncare caldă, să îşi facă un duş. Nimeni nu ştia acest lucru.
Vecinii stăteau cu urechile ciulite şi Doamne fereşte să afle că aduc pe cineva în casă. El, de-ndată ce îl vedea pe băiatul meu, începea să ţipe. Nu-i convenea nimic din ce făceam. Cum pleca băiatul meu, cum începea să îmi dea palme şi, dacă eram pe un scaun sau pe un fotoliu, pur şi simplu mă imobiliza. Se aşeza pe mine şi nu mai aveam scăpare. Nu mă învineţea, ca să nu am probe, dar îmi lua la pumni tot corpul. Mă lăsa lată.
ÎNDUPLECATĂ CU MESAJE MINCINOASE
"I-am spus atunci: «Ori te linişteşti, ori îţi iei tălpăşiţa şi pleci». Aşa am procedat într-o noapte. L-am dat afară", povesteşte cu amărăciune Florica. Zecile de mesaje pe care le-a primit pe telefon, rugăminţile şi implorările să-l ierte au făcut-o pe femeie să-i treacă cu vederea bătaia. "Poate că am greşit eu cu ceva, poate că într-adevăr îi dau prea multă atenţie băiatului, poate că nu am ştiut cum să mă port", a început femeia să-şi facă mustrări de conştiinţă. Pe la sfârşitul lui iunie anul acesta, femeia a fost somată de proprietarul casei să plece.
"Cu lacrimi în ochi l-am rugat pe bărbatul cu care trăiam să mă lase să stau şi eu cu el câteva zile, până îmi găsesc ceva. El locuia într-un cămin de nefamilişti din Popeşti-Leordeni. Lucra ca muncitor pe un şantier de construcţii. «Dacă vine şi fi-tu, nu te primesc», mi-a spus el. Am refuzat. După câteva minute mi-a zis că băiatul are voie să stea cu noi doar o săptămână, şi eu cât vreau. Am plecat acolo. Nu aveam nici un ban. Nu puteam să-mi caut nimic cu chirie. Cum am ajuns în acel cămin, certurile s-au înteţit. Lipsa banilor, prezenţa fiului meu, pe care nu-l putea suferi deloc, toate au contribuit la sporirea ţipetelor şi a bătăilor.
Îmi punea mâna la gură şi dădea unde se nimerea. Ultima bătaie a fost cruntă. Atât de rău m-a lovit că am picat inconştientă. Începuse să îmi reproşeze că mă duc în Bucureşti prea des şi că nu cumva am un amant pe acolo? Într-o seară mi-a dat cu telefonul în cap. Şi mi s-a tăiat firul. Mi-a spart creştetul capului. M-am trezit nu ştiu după cât timp cu o durere îngrozitoare de cap, cu braţele pline de sânge. Am mers la poliţie. Degeaba. Ei mi-au zis că mai bine să o las baltă, că tot mie o să-mi fie rău dacă fac plângere împotriva lui. Mai bine să mă împac cu el, că atlfel o să rămân pe drumuri. Atunci mi-am adus aminte că ştiu o persoană de la asistenţa socială şi am mers la ea", îşi aminteşte femeia.
Aşa a ajuns să locuiască de aproape trei săptămâni într-un adăpost pentru victimele violenţei în familie. Ajutată de specialiştii Centrului ADRA, Florica a depus pe internet CV-uri de angajare, a lipit pe stâlpii din Bucureşti bileţele prin care se oferea să facă menajul în diverse case. "Încerc să merg înainte. Îl am alături pe băiatul meu, care este cuminte, muncitor. Până acum nu mi-am dat seama cât de important e să fii liniştit. D-abia acum am realizat ce greşeală mare am făcut că nu m-am dus la IML pentru a-mi scoate certificat când eram plină de vânătăi şi cu capul spart. Pe bărbatul care m-a bătut nu o să-l iert. Degeaba mă sună ca să ne împăcăm. Sunt hotărâtă să iau viaţa de la capăt. Doar eu şi băiatul meu."
"A luat tigaia încinsă şi m-a ameninţat cu ea!"
O bătea şi apoi, plină de sânge, cu părul smuls din cap şi faţa învineţită o obliga să-şi respecte "datoriile de soţie". Aşa a ajuns acum să poarte în pântec şi pe cel de-al treilea copil.
Şi-au căutat de lucru. Şi s-a întâmplat ca după o vreme să-şi găsească liniştea la care cândva nici nu îndrăzneau să viseze.Femeii de 53 de ani o să-i spun Florica. Are ochi albaştri şi cearcăne adânci. Din dantura frumoasă pe care o avea i-au mai rămas doar câţiva dinţi în faţă. Fiecare vorbă o însoţeşte de suspine. Şi de mâini tremurate. Şi de priviri în pământ. Şaptesprezece ani a fost singură. De când copilul său încă i se afla în pântec. A muncit. Au fost vremuri când, pentru a-şi trimite copilul la şcoală, a avut şi două locuri de muncă. Nu a disperat. Credinţa mare pe care o are în Dumnezeu îi spunea că "atunci când nu faci rău nu ai cum să primeşti rău".
Băiatul său mergea la şcoală şi în paralel îşi luase şi ceva de lucru. La o spălătorie. "Când îl vedeam cu picioarele julite şi îngheţate de la apa aia mereu rece... făcuse răni la degete, avea reumatism. Îi spuneam să renunţe. Dar el este un băiat tare bun. A zis să mă ajute cu banii. Chiar şi când l-am întâlnit pe bărbatul cu care am stat mai bine de un an m-a încurajat. A zis că e bine să îmi refac viaţa. Nu s-a opus", povesteşte femeia, mândră de fiul ei.
"MĂ BĂTEA ÎN LIPSA BĂIATULUI"
Concubinul său însă niciodată nu s-a arătat încântat de existenţa băiatului. Iar discuţiile au început când bărbatului i se părea că băiatul primeşte o porţie mai mare de mâncare sau că banii pe care îi dă el în casă ar putea să se ducă spre copil. "Niciodată nu am folosit banii lui în folosul copilului. Cumpăram mâncare şi atât. Eu, după ce mulţi ani am lucrat la o tipografie, m-am angajat internă la un bătrân. Aveam grijă de el, iar el mă lăsa să stau în casa lui, într-o încăpere, împreună cu băiatul meu.
Lucrurile au început să se schimbe o dată cu moartea bătrânului. Fiica acestuia ne cerea în permanenţă să ne mutăm. Am reuşit într-un final să obţinem îngăduinţa de a mai sta câteva săptămâni, până reuşim să găsim un loc în care să trăim. Nu am casa mea proprie. Mereu am stat cu chirie. Dar preţurile sunt din ce în ce mai mari şi nu prea ne permitem să ne închiriem ceva. Sâmbetele şi duminicile îl mai chemam şi pe bărbatul cu care eram, să mai vină să mănânce o mâncare caldă, să îşi facă un duş. Nimeni nu ştia acest lucru.
Vecinii stăteau cu urechile ciulite şi Doamne fereşte să afle că aduc pe cineva în casă. El, de-ndată ce îl vedea pe băiatul meu, începea să ţipe. Nu-i convenea nimic din ce făceam. Cum pleca băiatul meu, cum începea să îmi dea palme şi, dacă eram pe un scaun sau pe un fotoliu, pur şi simplu mă imobiliza. Se aşeza pe mine şi nu mai aveam scăpare. Nu mă învineţea, ca să nu am probe, dar îmi lua la pumni tot corpul. Mă lăsa lată.
ÎNDUPLECATĂ CU MESAJE MINCINOASE
"I-am spus atunci: «Ori te linişteşti, ori îţi iei tălpăşiţa şi pleci». Aşa am procedat într-o noapte. L-am dat afară", povesteşte cu amărăciune Florica. Zecile de mesaje pe care le-a primit pe telefon, rugăminţile şi implorările să-l ierte au făcut-o pe femeie să-i treacă cu vederea bătaia. "Poate că am greşit eu cu ceva, poate că într-adevăr îi dau prea multă atenţie băiatului, poate că nu am ştiut cum să mă port", a început femeia să-şi facă mustrări de conştiinţă. Pe la sfârşitul lui iunie anul acesta, femeia a fost somată de proprietarul casei să plece.
"Cu lacrimi în ochi l-am rugat pe bărbatul cu care trăiam să mă lase să stau şi eu cu el câteva zile, până îmi găsesc ceva. El locuia într-un cămin de nefamilişti din Popeşti-Leordeni. Lucra ca muncitor pe un şantier de construcţii. «Dacă vine şi fi-tu, nu te primesc», mi-a spus el. Am refuzat. După câteva minute mi-a zis că băiatul are voie să stea cu noi doar o săptămână, şi eu cât vreau. Am plecat acolo. Nu aveam nici un ban. Nu puteam să-mi caut nimic cu chirie. Cum am ajuns în acel cămin, certurile s-au înteţit. Lipsa banilor, prezenţa fiului meu, pe care nu-l putea suferi deloc, toate au contribuit la sporirea ţipetelor şi a bătăilor.
Îmi punea mâna la gură şi dădea unde se nimerea. Ultima bătaie a fost cruntă. Atât de rău m-a lovit că am picat inconştientă. Începuse să îmi reproşeze că mă duc în Bucureşti prea des şi că nu cumva am un amant pe acolo? Într-o seară mi-a dat cu telefonul în cap. Şi mi s-a tăiat firul. Mi-a spart creştetul capului. M-am trezit nu ştiu după cât timp cu o durere îngrozitoare de cap, cu braţele pline de sânge. Am mers la poliţie. Degeaba. Ei mi-au zis că mai bine să o las baltă, că tot mie o să-mi fie rău dacă fac plângere împotriva lui. Mai bine să mă împac cu el, că atlfel o să rămân pe drumuri. Atunci mi-am adus aminte că ştiu o persoană de la asistenţa socială şi am mers la ea", îşi aminteşte femeia.
Aşa a ajuns să locuiască de aproape trei săptămâni într-un adăpost pentru victimele violenţei în familie. Ajutată de specialiştii Centrului ADRA, Florica a depus pe internet CV-uri de angajare, a lipit pe stâlpii din Bucureşti bileţele prin care se oferea să facă menajul în diverse case. "Încerc să merg înainte. Îl am alături pe băiatul meu, care este cuminte, muncitor. Până acum nu mi-am dat seama cât de important e să fii liniştit. D-abia acum am realizat ce greşeală mare am făcut că nu m-am dus la IML pentru a-mi scoate certificat când eram plină de vânătăi şi cu capul spart. Pe bărbatul care m-a bătut nu o să-l iert. Degeaba mă sună ca să ne împăcăm. Sunt hotărâtă să iau viaţa de la capăt. Doar eu şi băiatul meu."
"A luat tigaia încinsă şi m-a ameninţat cu ea!"
O bătea şi apoi, plină de sânge, cu părul smuls din cap şi faţa învineţită o obliga să-şi respecte "datoriile de soţie". Aşa a ajuns acum să poarte în pântec şi pe cel de-al treilea copil.
ACUM IN JURNALUL.RO
Rukmini Callimachi a devenit cunoscută în România în 2009, atunci când a fost nominalizată la premiul Pulitzer şi s-a aflat că este româncă. Rukmini a plecat din ţară la vârsta de 5 ani, în 1979, dar n-a uitat să vorbească româneşte. [...]
Dispariţia Mihaelei e foarte diferită, altfel decât celelalte plecări care au săpat adânc în durerea noastră de generaţie. Mi-a dat certitudinea "că numai ea, iubirea, se leagăna fluturând deasupra marginii Universului" şi că uneori oamenii pot fi perfecţi în sentimentele lor şi că timpul, sistemele, cuvintele încep să cadă din înţelesurile lor şi noi rămânem cei adevăraţi.
De ce? De plăcere! Cum? Cu pasiune. De unde? De sus. Fotografie aeriană profesională. Un job frumos, dar dificil. V-aţi putea întreba care este definiţia fotografiei aeriene, drept urmare e bine să aflaţi că aceasta este totalitatea imaginilor surprinse de o cameră foto aflată într-un punct de staţie superior, însă niciodată de pe o structură construită.
