Şase perechi de şosete flauşate: zece lei. La şase cumpărate, una ţi-o dă pe gratis. Mărimile sunt universale, doamnă, normal că se potriveşte la toată lumea. Bine, nu zic să ai chiar un picior de uriaş, da' prea puţini oameni au picioare uriaşe, vă spun sigur că se potriveşte. Ţineţi aşa pumnul strâns, ca să văd eu ceva, a, se potriveşte sigur, doamnă, vă spun sigur-sigur, deci, vă dau şase perechi? Acuma e iarnă, e frig, vă ţine sigur de cald, ia uitaţi ce groase sunt, dacă nici astea nu mai ţin de cald, atunci nu ştiu, zău, ce mai poate ţine de cald. Da, domnu', câte vă dau?


E frig. E atât de frig, încât nu găsesc nici cuvântul potrivit ca să zic cât e de frig. Trenul de "raiova" tocmai a intrat în gară. Din el iese o căldură. Din el mai ies şi oameni, de asemenea. Un tip cu o mutră fără vârstă coboară din tren având în mâini câteva reviste de integrame şi ceva ziare ce n-a reuşit să mai vândă între timp. Ştii cum e. Mai un rebus, mai o integramă, mai un uitat pe fereastră, trece vremea şi ajungi la destinaţie având senzaţia că timpul s-a comprimat. Că eşti într-o capsulă d'-aia temporală. Sau cum îi zice.

"Cărţi, ziare şi reviste, cărţi, ziare şi reviste avem, care mai doreşte, care mai pofteşte cărţi, ziare şi reviste, haideţi, domniţă, c-am îngheţat ca un." Ai şi cărţi? Am şi cărţi, nu se văd, da' am şi cărţi, vreţi nişte cărţi? Vă dau nişte cărţi. "Nu, mersi, prefer o integramă, e mai relaxant şi, în plus, se repetă definiţiile alea, le rezolv imediat, îmi dau impresia că sunt deşteaptă."

E frig. E atât de frig. Îţi îngheaţă mişcarea în aer. Rămâi aşa, cu pasul suspendat şi ai impresia că te mai trezeşti la primăvară, când ţi se topeşte pasul şi-ţi termini ce ai de mers.

Din intercity-ul Bucureşti - Braşov coboară o căldură. Mi se face aşa, un dor de ducă. "Aş da o tură până la munte", "Da, da' nu la Braşov, undeva, într-un cătun, să stai într-o căsuţă mică, să fie focul făcut şi să bei vin fiert cu scorţişoară", "Ehe, n-avem noi faţă". "Leocoplast cu rivanol doo pachete la zece mii, leocoplast cu rivanol, doo pachete la zece mii, cine mai doreşte." "Deci se zice "le-U-coplast". "Cumperi sau nu?" "Ba nu." E o ţigancă mică şi murdară care tranşează problema comercială de nu te vezi. Un adevărat om de vânzări. Mai încolo puţin, o opreşte o doamnă. Ar dori ea nişte le-U-coplast, dacă se poate. Pentru orice eventualitate, în caz de ceva.


ÎNTREPRINZĂTORUL CEL VITEAZ ŞI CE FACE EL PENTRU ECONOMIA ŢĂRII
Băiatul cu revistele şi-a refăcut provizia. Umblă vorba că, de fapt, această provizie provine din furăciuni, da' poţi să ştii? Ce, stai tu la pândă ca să-l vezi cum le fură? Sau telefoanele mobile. Sau parfumurile. Ce, ştii tu de unde le ia? Poate are omul autorizaţie, na, poate, cine ştie, ce, tre' să sari repede cu concluzia pe om, de unde ştii tu. Şi ce? Poate că plăteşte şi bilet de fiecare dată când se urcă într-un tren ca să-şi vândă marfa. Dacă n-ar fi oameni ca ei, tu n-ai putea să faci o integramă, să-ţi cumperi un parfum, un telefon... Cu oameni ca ei se mişcă economia ţării. Cu micul întreprinzător. Cu omul cu pixurile cu beculeţ. Cu brichetele cu lanternă. Cu evantaiele. Cu şosetele. Cu prosoapele de bucătărie şi cafeaua. Cu portofelele din piele şi cu periuţele de dinţi, trei la cinci lei, ce, nu-i convenabil?

Şi mai sunt prin gări (că nu numai prin Gara de Nord, cam peste toate gările) d'-ăia, cum ar veni, un fel de parcangiu, numai că nu te îndrumă să-ţi parchezi maşina, te ajută să-ţi pui bagajul sus, tot o parcare e şi aia şi dacă nu-i dai nimic şi lui, că te-a ajutat, fată finuţă, să-ţi cocoţi bagajul, te beşteleşte. Şi pe drept cuvânt. Că adică el te ia de pe peron, ţine la tine ca la ochii din cap şi tu nimic. Ei au inimă bună şi suflet generos, au intenţii bune, vor să-ţi asigure o călătorie plăcută şi tu nu poţi să scoţi cinci lei să le dai? Aşa ceva nu e corect. Aşa ceva se sancţionează. Aşa ceva nu se poate.