"Prima Casă", risc maxim de stres

"Oferta ideală să te linişteşti şi să ai în sfârşit locuinţa mult visată. Dobândă mică, rate acceptabile. Rapid, sigur, eficient. Un program unic pentru o familie fericită: Prima Casă". În pliantele pe care le-am luat de la o bancă din Bucureşti suna totul atât de bine... În realitate, ecuaţia e cam aşa: în câteva luni până iei casa îmbătrâneşti cam cât în zece ani. Şi, dacă ai norocul să trăieşti mai mult, nu faci decât să plăteşti la ea încă vreo 20.

Prin luna mai am mers în recunoaştere. La un prim calcul, mă încadram. Aşa că am cerut o listă cu toată hârţogăraia care trebuia la dosar. La credite, o domnişoară cu o privire de parcă împungea. După ce i-am adresat câteva cuvinte, am simţit instant nevoia să o iau la fugă. Orice întrebare o deranja şi de fiecare dată mi se părea că e atât de ocupată încât încurc. Se purta de parcă aş fi cerut să-i cumpăr propria-i casă sau să mă mut la ea. Când am început să aduc actele, de fiecare dată aceeaşi placă. "Da, sunt ok, dar mai lipseşte ceva."

În schimb, dacă sunam eu la bancă să cer vreo informaţie, întotdeauna vorbeam cu doamna de la pază, care îmi spunea că domnişoara de la credite e ocupată. "Reveniţi, dânsa are client." Şi aşa, cu "mai aduceţi un act azi, unul peste trei săptămâni", au trecut vreo două trei luni, iar dosarul meu nu era complet. Şi, ca să vedeţi cât de profesioniste sunt doamnele "bancheriţe", mă cheamă într-o dimineaţă să-mi deschidă un cont, tot pentru creditul de "Prima Casă". Mă trezesc cu noaptea-n cap să pot ajunge la timp şi la serviciu şi mă îndrept spre bancă. Deschid contul, fac ce mi se spune, mulţumesc şi plec.

La vreo zece minute, în timp ce mă îndreptam spre staţia lui 41, primesc un telefon. Era domnişoara care îmi făcuse contul şi care mă informa că mi l-a greşit "puţin" şi că trebuie să mă întorc să remediem inadvertenţa.

AM FOST LA UN PAS DE INFARCT
Ghinion de neşansă sau motiv de bucurie, dosarul a fost preluat de o altă duduie. Alte măşti, aceeaşi faţă. Parcă tunase şi le adunase! Dacă nu întrebi, mori... prost pe banii tăi. Dacă întrebi prea mult, deranjezi. De parcă o puneam să-mi vorbească despre cultura castravetelui şi nu despre lucruri pentru care era plătită. Din tot balamucul ăsta, partea cea mai uşoară a fost găsirea apartamentului. Degeaba, dacă nu aveam ok-ul băncii.

În sfârşit, prin luna septembrie, când completasem dosarul, a venit vremea să facem evaluarea locuinţei. De la bancă au tot îngăimat, ba că au ei evaluatorul lor, ba că nu îl mai au. M-am lăsat păgubaşă la gândul că o să mai aştept încă vreo trei luni până îmi aduc unul. Am mers pe mâna unui ins recomandat de o prietenă.

A venit omul, am dat banul şi a evaluat casa. Îmi dă actele - zice el completate -, le iau răsuflând uşurată că am trăit să ajung şi la asta.
Dimineaţă, înainte să duc documentele la bancă, îmi arunc un ochi pe evaluare. Am ameţit şi am văzut negru în faţa ochilor când am constatat că din ce completase nenea reieşea că nu eu sunt proprietara apartamentului. Pe document era trecut un cetăţean care probabil săracu' nu avea nici o vină că eu mai aveam puţin şi făceam infarct. L-am sunat imediat pe evaluator, care a îndrugat câteva vorbe, şi-a cerut scuze şi a promis că va remedia situaţia.

PARCĂ ÎMI LUAM CASA ALBĂ...
Mai aveam de trecut un hop: Fondul de Garantare, acolo unde se făcea încă o dată analiza generală a dosarului şi verificările de rigoare în legătură cu locuinţa cumpărată. "Dosarul este complet. Mai rămâne să-l verifice colegii de la juridic şi după îl trimitem imediat la Fond", mi-a zis prin luna octombrie domnişoara noastră. Probabil cei de prin bănci au o altă dimensiune asupra timpului, căci imediatul ăsta a însemnat aproape trei luni.

Nu ştiu ce s-a făcut în timpul ăsta, ce mai trebuia la dosar, ce reguli mai scosese banca ori care experţi juridici au verificat "speţa", ce legi ale BNR împiedicau să mi se spună odată că se poate trece la etapa finală. Parcă aş fi cumpărat Casa Albă...

Început fără sfârşit
Ajunsesem prin luna decembrie. Lumea alerga după cumpărături şi cadouri, iar eu mă gândeam că trebuie să plătesc chirie încă o lună şi că dosarul meu zace la bancă.
Pe la sfârşitul lui decembrie, primesc un telefon de la duduiţă: "Să ştiţi că am trimis dosarul la Fondul de Garantare. Totul depinde de cât de repede îşi dau acordul dânşii.

Vă sunăm noi când primim răspunsul". Şi sunat s-au făcut. După vreo două săptămâni, văzând că nu dă nimeni nici un semn de viaţă, am sunat eu. "Nu avem, încă, un răspuns, vă anunţăm noi. Doar v-am spus." Întâmplarea fericită a făcut ca în aceeaşi zi să mă uit pe site-ul Fondului de Garantare.

Am rămas stupefiată când am văzut că de vreo trei zile aveam creditul aprobat. Am sunat la bancă, de unde mi s-a spus cu nonşalanţă: "Urma să vă anunţăm şi noi"!
Şi după ce, în calitate de "propetar", am semnat la acte de parcă aş fi renăscut din propria cenuşă mi-am făcut cruce şi am spus că nu doresc aşa ceva nici măcar duşmanilor.

Cu aşa angajaţi, la programul "Prima Casă" premierul Boc ar fi trebuit să treacă, pe lângă bilele albe, şi o bulină în care să specifice: Atenţe, risc maxim de stres!