Solista Vaya con Dios, Dani Klein: "Nu cred în Dumnezeu!"

Pentru a treia oară în România, după Cerbul de Aur (1996) şi Callatis (2006), Vaya con Dios a concertat la Sala Palatului din Bucureşti. Un show acustic de excepţie, o solistă pe măsură. Pentru Jurnalul Naţional, Dani Klein, într-un interviu care dezvăluie că numele trupei pe care o reprezintă contrazice de fapt convingerile sale. Dani este atee.

"Cerbul de Aur"...

Da, aşa este, "Cerbul de Aur", care s-a ţinut în... Braşov. Eram sigură că am fost de trei ori în România, deci aceasta ar fi fost a patra, însă nu ştiu de ce toată lumea îmi spune că mă aflu pentru a treia oară aici, iar eu îi contrazic mereu spunându-le, "nu, sunt pentru a patra oară", dar acum nu mai sunt nici eu sigură...

Poate că urmează să mai veniţi o dată, într-un viitor foarte apropiat, de aici şi impresia pe care o aveţi

Da (râde), s-ar putea să aveţi dreptate... Dar ca să răspund întrebării pe care mi-aţi adresat-o, pot să spun că m-au impresionat casele din lemn pe care le-am văzut în drumul meu dinspre Bucureşti spre Braşov, cred aşa ar trebui să arate toate casele, în loc să fie dărâmate şi înlocuite cu clădiri din beton, acestea ar trebui conservate, deoarece sunt superbe.

De ce aţi ales ca piesele care alcătuiesc acest show, prezentat inclusiv la Bucureşti, să aibă influenţe gipsy?

Cred că aceste influenţe sunt extrem de importante dacă este să vorbim despre muzică în general, la fel cum blues-ul a fost important pentru absolut orice se poate auzi în momentul de faţă în America - rhythm and blues, rap, jazz, toate acestea îşi au rădăcinile în blues. Muzica romanes a influenţat atâtea genuri muzicale, chiar şi pe cel clasic. Dacă asculţi Brahms, Chopin, Mozart vei descoperi o mulţime de influenţe gipsy.

Aceste ritmuri chiar înseamnă ceva pentru mine, trezesc anumite sentimente, îmi ating inima într-un fel pe care nu-l pot explica. După spectacolul de la Bucureşti, vom pune punct turneului, deoarece ne pregătim pentru un nou show. Acesta va promova lansarea următorului album care va ieşi pe piaţă la sfârşitul lunii, album care va conţine numai piese în limba franceză.

Poate părea o întrebare prea simplă ori prea uzată... Dar ce înseamnă de fapt muzica pentru dumneavoastră?

Nu este deloc o întrebare simplistă, chiar deloc. Pentru că nici măcar nu pot răspunde (râde). Este atât de complicat răspunsul încât mi-e aproape imposibil să spun ceva. Cred totuşi că muzica este mai importantă în viaţa noastră decât ne imaginăm. Este o cale prin care noi, oamenii, ne putem apropia mai mult unii de alţii. În momentul în care asculţi muzică poţi realiza că în alte părţi ale lumii există mii de oameni care poate simt în acelaşi fel ca şi tine, care vibrează în acelaşi fel la auzul acelor acorduri. Cred că muzica ne apropie. Pentru mine este un fel de a descoperi lumea. Muzica mă face fericită.

Care dintre cântecele dvs. vă reprezintă cel mai bine?

Nu există unul care să fie în totalitate oglinda vieţii mele. Mă regăsesc câte puţin în fiecare dintre cântecele mele. Dar, mai mult, poate acest nou album... Am mai îmbătrânit, mă face să privesc în trecut...

Sunteţi mulţumită cu trecutul dvs.?

Există câteva regrete, există şi momente de fericire, la fel ca pentru fiecare dintre noi. Am trecut peste vremurile cele mai grele, dar niciodată nu mi-a fost foame, niciodată nu am fost nevoită să dorm afară, întotdeauna am avut prieteni buni în jurul meu, m-am bucurat de părinţii mei, de copilul meu, nu acelaşi lucru pot spune şi despre bărbaţii din viaţa mea, însă... ştiţi şi voi, asta este viaţa.

Ce vă face cea mai fericită?

Să-i am în preajmă pe cei pe care-i iubesc. Ceea ce, pentru mine, este paradisul. Îmi place, de asemenea, să-mi petrec cât mai mult timp cu nepoţica mea... Este cea mai frumoasă din lume.

Cum arată o zi normală pentru dvs. atunci când nu cântaţi?

Mă trezesc târziu, pe la 10 sau 11 dimineaţa şi, dacă nu am nimic special de făcut, îmi pregătesc singură un ceai, după care mă întorc în pat şi mă cufund în lectură timp de aproximativ o oră - îmi place foarte mult să citesc -, abia după asta iau şi micul dejun, după care ies din casă fie pentru a mă întâlni cu prieteni, fie pentru a-mi rezolva diferite probleme zilnice, merg să văd o expoziţie ori la cumpărături, ori îmi petrec timpul cu nepoata mea, mă întorc acasă, pregătesc ceva de mâncare, iar seara, de asemenea, ies puţin la plimbare, din nou mă văd cu prietenii sau mă uit la televizor. Sunt... lucruri normale.

Ce vă displace să faceţi?

Ce urăsc eu cel mai mult să fac? Poate să calc!!?? Este un coşmar pentru mine. Deşi am fost crescută de mică să ajut în gospodărie, cum se spune, şi încă îmi place să spăl vase, să fac curat, totuşi, călcatul este singurul lucru pe care-l urăsc.

Nu cred că sunteţi singura...

Sunt convinsă de asta (râde). Nu ştiu de ce femeile trebuie să se ocupe cel mai mult cu această îndeletnicire.

Credeţi în Dumnezeu?

Nu!

De ce?

Mi se pare imposibil. De-a dreptul imposibil.

Totuşi, de ce această imposibilitate?
A declanşat-o ceva anume?

Trebuie să spun că unul dintre bunicii mei a fost comunist, celălalt a fost socialist şi amândoi urau biserica. Cred că niciodată nu m-am aflat în poziţia de a crede măcar în Dumnezeu, pentru că ei au urât atât de mult biserica încât îmi era de-a dreptul imposibil să încep să simt vreo atracţie pentru biserică. Îi invidiez pe cei care cred în Dumnezeu... Îmi imaginez că viaţa este mai uşoară pentru ei atunci când totul are un scop anume, spre deosebire de cei ca mine, care nici măcar nu încearcă să găsească acel motiv.

Este un paradox... "Vaya con Dios" ("Mergi cu Dumnezeu"...)

Da, aşa este... este un paradox.

Aţi încercat vreodată să vă apropiaţi de religie?

Când eram copil trebuia să merg la biserică, asta datorită mamei mele, care dorea acest lucru. Am mers până la vârsta de 11 ani. Îmi amintesc foarte bine când eram în clasa I, aveam 6 ani, făceam religie la şcoală... Ţin foarte bine minte momentul când, în timpul orei, îl ascultam pe preot vorbindu-ne despre cum Dumnezeu veghează asupra noastră, despre cum vede tot ce facem, şi am avut sentimentul că nu este posibil aşa ceva! Mi-am zis: "Omul ăsta spune numai prostii". Şi asta a fost. Este ceva ce ai sau nu. Simţi sau nu. Nu o să mă forţez să cred în asta dacă nu simt.

Dar în soartă credeţi?

Cred în etică. Cred că este de datoria noastră să încercăm să dăm ce este mai bun din noi, să fim buni cu cei din jur şi să nu-i rănim, ceea ce nu este atât de uşor, ştiu, pentru că ni se mai întâmplă să ne rănim între noi fără să vrem. Poate din acest punct de vedere aş putea fi mai religioasă decât mulţi alţii care pretind că, de fapt, sunt.

Aţi vrea să schimbaţi ceva în viaţa dvs.?

Singurul regret este legat de faptul că societatea în care trăim este foarte individualistă. În anii copilăriei mele îmi amintesc că oamenii erau mai apropiaţi între ei, acum fiecare îşi urmăreşte propriul interes. Aş dori să fie ca atunci.