Să te usture palmele de la aplauze la un concert precum cel oferit de Leonard Cohen la Bucureşti, ce nobil disconfort! Şi ce concert! Aproape ireal. Perfect. O experienţă estetică, poate unică, pentru publicul din România. Aşteptând, unii de-o viaţă, alţii doar de câţiva ani, să fie cuceriţi de poetul, compozitorul şi artistul Cohen, zece mii de spectatori au ascultat duminică seara pe stadionul Arcul de Triumf un tânăr de 74 de ani, care şi-a sărbătorit ziua de naştere la Bucureşti, pe scenă. Un concert surprinzător, fără decibeli asurzitori. Cum altfel să-l asculţi pe Cohen explicându-ţi că dragostea nu are vindecare, dansând un ultim vals, la ora închiderii, cucerind mai întâi Manhattanul şi apoi Berlinul? Duminică seara, privindu-i pe cei veniţi să-l asculte pe Cohen şi să fredoneze cu el şi "I’m your man" şi "Dancing to the end of love", pentru a-şi aminti împreună de "Suzanne", i-am descoperit lui Cohen "viaţa secretă" şi am învăţat să fim liberi "ca o pasăre pe o sârmă".

---

Peste 10.000 de spectatori de toate vârstele au petrecut duminică seara pe stadionul Arcul de Triumf o seară memorabilă, cu un artist desăvârşit. Fără a fi spectaculos sau dinamic, Leonard Cohen a "îmblînzit" publicul şi l-a obligat la meditaţie, la visare.

A avut permanent o atitudine calmă, părintească, de fiecare dată a mulţumit pentru aplauze sau pentru urările "Happy Birthday To You" şi şi-a scos de nenumărate ori pălăria, la propriu, în faţa spectatorilor sau a colegilor din formaţie. La întâlnirea avută cu Mircea Mihăieş, înainte de concert, a învăţat mai multe cuvinte în limba română, iar pe parcursul concertului a demonstart că ştie să pronunţe, unul, aproape perfect: Bucureşti. De altfel a "introdus" oraşul nostru în textul cîntecelor "Tower of Song" şi "Hallelujah". Prima oară a făcut o glumiţă ­ "Aici, în Bucureşti, am descoperit un mare adevăr, vreţi să ştiţi care este? Sunteţi nerăbdători să aflaţi? Am aflat ce mai rămâne din viaţă! Ştiţi ce? doo-dam-dam, doo-dam-dam! ­ iar la "Hallelujah", Bucureştiul a fost "inclus" spre finalul melodiei: "Nu am venit ­ aici în Bucureşti ­ ca să vă mint".

SOUND PERFECT. Cu o sonorizare excepţională (cum nu prea am auzit până acum!) Cohen a fost acompaniat de surorile Webb ­ backing vocals (au făcut senzaţie... şi fără Sharon Robinson), Javier Mason ­ banjo şi mandolină (chiar şi Cohen a îngenunchiat în faţa sa) Dino Soldo ­ saxofon, clarinet, muzicuţă, clape şi Neil Larsen ­ claviaturi (deosebit de eficienţi la "coloratură"), Rafael Gayol ­ tobe şi Bob Metzger ­ chitară electrică, ambii, pe cât de discreţi, pe atât de utili ansamblului, "dirijat" de un muzician de clasă, Roscoe Beck ­ bass şi director muzical. După trei ore petrecute pe scena din Bucureşti,  Leonard Cohen a primit trei torturi (două chiar pe scenă) şi un mare buchet de flori.

A mulţumit, a zîmbit, şi-a mai scos o dată pălăria în faţa publicului, ne-a spus părinteşte "Vedeţi să nu răciţi. Dumnezeu să vă binecuvânteze!" (a plouat pentru scurt timp, când Cohen a vrut să-şi încheie show-ul. Ploaia a stat, când Cohen a avut bis-urile – n.r) şi a plecat. God bless you, too, Leonard!

PRIVILEGIUL LUI MIHÅIEŞ. Înainte de concert, autorul fascinantului volum "Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen" a avut privilegiul de a-l întâlni pe maestru. O întâlnire pentru cinci minute, care până la urmă a durat două ore şi zece minute! "Am aruncat o mică privire asupra omului, cu teamă să nu întîlnesc un alt om, decît «Leonard Cohen al meu». Dar e la fel cum mi-l închipuiam, de o delicateţe, chiar bunătate, ieşită din comun... Nu mi-a spus nimic memorabil, a fost o comunicare directă, la obiect, ca şi în textele lui. M-a întrebat de Mănăstirea Caşin, de Bucureşti, de România şi făcea tot timpul paralelă cu Grecia. M-a întrebat dacă «gypsy ­ ţigan» are cumva un sens peiorativ în limba română... dar i-am dat exemple din literatură, de apariţii pozitive, luminoase... şi s-a liniştit. A revenit la Caşin, o construcţie care l-a «sedus» în cele două zile de repetiţii, cînd a avut-o
tot timpul în faţă. I-am oferit o sticlă de vin «Domeniile Coroanei» de Segarcea... era şi fiica lui, Lorca, care părea o fetişcană... M- a impresionat calmul, simplitatea, directeţea şi, evident, căldura degajată în mod spontan şi, deşi venise după o repetiţie obositoare, avea în ochi o luminiţă de om tânăr, care-l făcea irezistibil. Mai mult, îţi lăsa senzaţia că tu i-ai făcut o mare onoare că te-ai întîlnit cu el, când de fapt era viceversa. La plecare, managerul lui mi-a spus: "Acum înţelegeţi de ce în timpul turneului evităm interviurile şi întâlnirile, el e atât de comunicativ (gracious)."