Un român la... Saint-Tropez

Românul, zice-se, ar avea şapte vieţi. Pe unele le iroseşte, altele nu-i sunt de-ajuns. Cei care au stu­diat fenomenul Georges Cotos aduc mărturie că românul din Saint-Tropez ar fi trăit, până acum, cinci vieţi şi, prin urmare, ar mai avea două de rezervă. Măi să fie! Curiozitate de jurnalist: dar dacă-i adevărat? Traista-n băţ şi dura până pe Coasta de Azur, la întâlnire cu omul.

Ajungem la Saint-Tropez la amiază, când iahturile se leagănă, oţioase, sub soarele necruţător. În Portul Vechi, lumea începe să se mişte, limbile se amestecă, restaurantele deschid, înghiţind avalanşa de turişti flămânzi. Pe Rue Seillon căutăm Galeriile Cotos. Stop! La numărul 34, o vioară cântă balada lui Ciprian Porumbescu. Am ajuns. Ne întâmpină un personaj neobişnuit de înalt, nas proe­minent, ochi pătrunzători şi un "nescio quid" de artist. Ecce homo! Suntem în faţa lui Georges Cotos, căruia, dacă nu i-am fi citit biografia, cu greu i-am da cei 95 de ani pe care-i împlineşte în aprilie.


DE LA SAIVANUL DE OI LA ŞEVALET
Trecem direct la subiectul principal: cele cinci vieţi ale sale. Prima viaţă, cea de păstor. S-a născut la Straja, în Bucovina, şi, până la 23 de ani, a fost cioban. Obcinele toate erau ale lui. "Aveam un berbec şi mă urcam pe spatele lui, ca pe un cal. Mă ducea. Mie îmi plăceau mai mult caprele, pentru că erau vesele. Din cauza asta beam numai lapte de capră." Cadru buco­lic de început de veac românesc. Ar fi putut rămâne la Straja pentru totdeauna; apucase să-şi ridice o casă, o dotase cu tot dichisul, dar a venit războiul şi n-a putut dormi nici măcar o noapte în ea. Atunci, când a plecat pentru totdeauna de-acasă, Georges Cotos a murit, într-un fel, prima dată.

A doua sa viaţă a început în 1941, când a fost mobilizat ca să lupte în Armata română, pe frontul de Răsărit. A fost rănit, la Marea de Azov, şi evacuat la un spital din Austria. Când s-a externat ar fi vrut să revină acasă, dar în "Bucovina lui" intraseră ruşii. Atunci, Georges Cotos a murit a doua oară.

A treia lui viaţă începe în Franţa, unde ajunge în rândurile Rezistenţei, oferindu-şi serviciile de fost artilerist în Armata română şi de combatant antibolşevic. După război se stabileşte la Paris. "Am studiat treaba şi m-am gândit că, în România ocupată de ruşi, nu mai e nimic de făcut. Aşa că am rămas în Franţa. Când am ajuns la Paris nu aveam nimic şi realizam că trebuie să iau viaţa de la capăt. Am făcut, prin urmare, tot felul de lucruri. Am fost portar la un cabaret, maître d'hôtel, am fost «toaleteur» de câini şi am inventat un aparat de uscat părul patrupedelor, am ajuns într-o turnătorie de roţi din aluminiu pentru cărucioare de copii..."

Nu ştie când şi de ce a început să picteze. La Paris a cumpărat, într-o zi, culori, transformându-şi cămăruţa din Place St. Michel în atelier. A frecventat, sporadic, cursurile de pictură la Belle Arte, boema pariziană, i-a cunoscut pe Breton, Brâncuşi, Eliade, Cioran... Cu Eliade a stat la masă şi l-a uimit cu limbajul său bucovinean nealterat. Brâncuşi i-a apreciat sinceritatea de om simplu, de la ţară, şi l-a îndemnat să-şi expună tablourile în Spania, unde a avut, într-adevăr, succes. A mai fost cu expoziţii în Suedia, Danemarca, Norvegia...

Banii câştigaţi din vânzarea tablourilor i-a investit într-o gospodărie ţărănească, pe malul Ronului. "Era ca o Bucovină. «Bucovina mea». Aveam zece hectare, un gard de 3 km în jurul pro­prietăţii, un sistem de adăpare inventat de mine, zece vaci albe, 40 de oi, păsări... Eu le îngrijeam, le vindecam de boli... A fost un mijloc de a-mi aminti de Bucovina noastră. Eu voiam să fac ceva care merge, ceva care să dureze mai multe vieţi. Mai târziu a trebuit să vând animalele, pentru că le iubeam prea mult şi nu suportam să le sacrific."


ÎNGHEŢATA POPOFF
Ciobanul Cotos murea, astfel, încă o dată, renăscând însă, pentru a patra oară, la Saint-Tropez, unde nimereşte din întâmplare, mânat de dorinţa de a se stabili undeva, în sud, la căldură. La Saint-Tropez trăieşte întâi din vânzarea tablourilor, apoi, folosind un aparat inventat de un alt român pe care-l întâlnise în Spania, produce primele "îngheţate Popoff". "La Paris, când urmam cursurile la Belle Arte, mă duceam îmbrăcat elegant - costum alb, cravată, pălărie - şi studenţii mă porecliseră "Prince Popoff" , după numele unui rus, pentru că despre români nimeni nu ştia nimic pe atunci." Îngheţata Popoff a făcut o carieră impresionantă pe Coasta de Azur începând din 1958. "Am luat de la prietenul meu coşarca (maşina de îngheţată - n.n.), am pus-o în căruţă (automobil - n.n.) şi am venit cu ea la Saint-Tropez. Am cumpărat ingrediente proaspete, am preparat reţeta după secretul meu şi am ieşit cu îngheţata în stradă. La început, nu prea mergea, dar am avut ideea să-i fac reclamă într-un mod neobişnuit: Saint-Tropez e construit în pantă, spre Mediterana, aşa că am dat drumul să curgă la vale, pe străzi, sute de cornete de îngheţată, care aveau forme neobişnuite, inventate de mine. Lumea se mira: «Cine e nebunul acesta?» Şi «nebunul» a început, deodată, să vândă îngheţată cum nu se mai vânduse până atunci în staţiunea franceză unde Louis de Funes filma seria «Jandarmilor...»"

Într-adevăr, nici o altă îngheţată nu s-a impus, legendar, ca Popoff. La Saint-Tropez s-au dedat la ea Brigitte Bardot, cineastul şi scriitorul Roger Vadim, miliardarul Gunther Sachs, Jean Cocteau... "Într-o zi am avut emoţii când l-am văzut în faţa aparatului de îngheţată pe Pablo Picasso. M-a întrebat ceva despre modul de fabricare, despre ingrediente... L-am servit cu un cornet mare, de 5 franci. Despre pictură n-am apucat să vorbim atunci, pentru că erau mulţi clienţi la rând... Copiii aveau gratuitate şi se bucurau cel mai tare. Îngheţata, ca şi pictura, ca şi gospodăria... De fapt, nu vindeam ca să câştig bani, ci ca să fac bine."


PATRIARHUL
Cică nimic nu e veşnic. După 1990, Georges Cotos s-a retras din lumea îngheţatei, închizând un al pa­trulea cerc al destinului. A cincea viaţă a sa ar trebui să semene cu cea a unui patriarh. Până la 95 de ani a fost oier în Straja, erou militar decorat de Regele Mihai, rege al îngheţatei, "Prinţul Popoff", pictor cu 1.000 de tablouri, om cu nu ştiu câte meserii şi ocu­paţii. S-a căsătorit, la 47 de ani, cu Jeanne, care l-a în­soţit în toate aventurile sale intelectuale ("Nu voiam să mă însor cu o femeie bogată, fiindcă nu voiam să mă ocup de afacerile altora. Voiam să contez pe mine şi numai pe mine.").

Să fie, acum, timpul odihnei? Ba bine că nu. Numele său va fi văzut, din nou, la 1 apri­lie, la Nisa, unde artistul va deschide o nouă ex­poziţie de pictură. În continuare, personalitatea sa e asociată la proiecte destinate României, consătenilor săi din Straja (Suceava) şi Galeriei de Artă Cotos, căreia i-a dat viaţă, la Gura Humorului, în cadrul Muzeului Etnografic local. La 95 de ani şi-ar dori să facă Paştele şi Crăciunul ca în copilărie, pentru că în afară de sarmale şi de mămăligă pe care şi le face singur, la Saint-Tropez, îi lipsesc sărbătorile româneşti. "Mâncare este, dar nu e sentimentul. Sunt singur de sărbătorile astea. Şi când eşti singur nu poţi face ce vrei..."

Orele trec, şi în atelierul din Rue Seillon umbrele se lasă peste tablourile pictorului neobosit. Discuţia cu Georges Cotos alunecă spre Straja, spre anii copilăriei. Când avea 6 ani, mama sa i-a dăruit un cuţitaş cu care cioplea "căsuţe, jucărele". "Voiam să fiu creator. Am fost mereu o expresie creatoare." Expresia celor cinci vieţi ale românului Cotos, care le aşteaptă pe următoarele două... "Aţi fost un norocos în viaţă?", întrebăm căutându-i privirea bonomă. "Nu ştiu. Dar eu m-am strecurat prin nemăsurate strungi ca să ajung aici. Sunt ceea ce sunt şi rămân eu însumi"...