Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Stăm îngrădiţi între nişte bare de fier colorate în albastru. Sunt comparată cu o oaie, dar nu mă deranjează. Asta şi sunt. Un jandarm drăguţ ne dă drumul când i se spune prin staţie, să înaintăm câţiva paşi. E obositor să stai în picioare fără să te poţi mişca nici măcar un metru mai la stânga sau mai la dreapta, iar frustrarea îşi face loc destul de repede, mai ales atunci când, eliberate de frontiera de fier albastru, mai multe cucoane o rup la fugă, scoţând ţipete ascuţite.
Sunt nişte chiuituri uşor sinistre. Doamnele sunt dublate, la scurtă distanţă, de soţii mai puţin abili de picior, care-şi pun nădejdea în descurcăreţele lor neveste că le ţin un loc în faţă la următoarea aşteptare. Ne lăsăm călcate în picioare (io şi cu prietena mea), mai ales că n-avem timp să reacţionăm. Năvalnicele credincioase îmi sucesc hainele pe mine şi merg mai departe ca Angela. O fată drăguţă care citeşte rugăciuni e şi ea depăşită de situaţie. După mai puţin de treizeci de secunde, avalanşa se opreşte brusc, în faţa unui nou jandarm. Credincioasele sunt mulţumite. Soţii lor îşi reiau discuţia de unde a fost întreruptă. În discuţie se drăcuie mult, se vorbeşte cu "organul" şi se bârfeşte o vecină care încă mai fumează, deşi a auzit şi ea de cât de grav dăunează fumatul sănătăţii şi totuşi ea insistă să fumeze, asta în timp ce credinciosul în discuţie s-a reparat de această meteahnă oribilă de-a dreptu'.
Liturghia încă nu s-a terminat dar prea puţini o ascultă la imensele difuzoare puse special pentru ca pelerinii să participe activ, fizic şi sufleteşte, la marea sărbătoare a Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Din când în când, de plictiseală, se mai aprinde şi câte o ţigară. Cu stânga se ţine ţigara, cu dreapta se face cruce. În rarele momente în care se înaintează, grămada de tanti şi neni care se mişcă atât de profesionist în aglomeraţie ne depăşesc după ce ne-au călcat, cu pioşenie, în picioare. Când ne-am aşezat la coadă, nu luaserăm în calcul aviditatea pentru întâietate a omului venit să se închine şi el la sfintele moaşte şi la lemnul Sfintei Cruci.
Câteva ore mai târziu apar nişte copii să ne dea sarmale. Câteva doamne din popor se înghesuie cu smerenie ca să facă rost de potol, ba chiar cer de mai multe ori. Unii mănâncă sarmalele şi pâinea o aruncă pe jos, împreună cu caserola aferentă. Resturile de furculiţe rupte în enşpe bucăţi şi aruncate pe jos vorbesc, singure, despre pioşii de la coadă. Mulţumiţi, alţii-şi mai aprind câte o ţigară. Aşteptarea e lungă, gardurile de fier albastru se dau rar la o parte. O doamnă care clipeşte des încearcă bezmetic să-şi facă loc printre oamenii lipiţi literalmente unii de alţii, motivând că-şi caută rudele mai în faţă. Atunci când gardurile sunt date la o parte, oamenii o zbughesc voios, îmbrâncindu-se cucernic unii pe alţii. Din când în când, suntem daţi la o parte de cerşetori care se târăsc şi de vânzători ambulanţi.
În fiecare an, astfel de nesimţiţi ridică singuri mingea la fileul celor care nu au nevoie de multe ca să stigmatizeze numele de creştin. Culmea culmilor e că cei mai mulţi dintre ei sunt trecuţi bine de cincizeci de ani şi tânjesc, în numele unei bătrâneţi afişate cam victimos, după locul tinerilor de pe scaunul din metrou. Din păcate, unii chiar îmbătrânesc urât.
