Din ziua când s-a anunţat la televizor că scriitoarea germană Herta Müller a luat Premiul Nobel pentru literatură şi s-a amintit că s-a născut şi a copilărit în România, mulţi oameni din satul ei natal se întreabă ce înseamnă Premiul Nobel şi cine e acestă Herta Müller. Şi dacă e voba de o consăteancă de-a lor şi de un milion de euro, ei cu ce se aleg din asta? Herta Müller este o necunoscută în Niţchidorf, satul pe care ea l-a făcut cunoscut într-o singură zi în toată lumea.


NOI VREM CEVA!
Câteva femei se învârtesc de două zile pe uliţele pietruite, mai largi decât cele mai largi bulevarde din Capitală, pândesc când trece vreun străin şi-l întreabă dacă e de la Nobel, dacă a adus vreun ban, ceva, să le dea şi lor, sătenilor din Niţchidorf, ori poate nişte ajutoare, haine, alimente, nu contează, dar să le dea. Străinii nu-s decât ziarişti veniţi să vadă cu ochii lor satul care nu apare decât pe unele hărţi mai detaliate, dar s-a aprins deodată ca un beculeţ pe harta literară a lumii, şi nu au nimic de dat din partea Hertei, ceea ce le dezamăgeşte pe femeile ieşite la noroc în uliţă şi le face să mai ia câte o gură de rachiu, de supărare.

Emilia Hornea, o femeie de vreo 60 de ani, bea de două zile cu vecinele. Stau toate la fântână, în drum, şi-i tot laudă pe nemţi, care uite ce case au făcut, ce străzi, ce fântâni, şcoală, biserică, iar acum a ieşit dintre ei şi o femeie care a câştigat un milion de euro. De la ei, din Niţchidorf, judeţul Timiş. Un milion. Herta şi nu ştiu mai cum, cică scrie în cărţi. A zis la televizor.

"Uite ce casă am eu de la nemţi, se laudă Emilia Hornea, bătând cu pumnul în pereţii groşi, ca de cetate. Nu mai există pe lume oameni ca nemţii". Îi dau şi lacrimile când vorbeşte de nemţii din Niţchidorf pe care deodată toată lumea îi iubeşte, iar ea mai mult decât toţi la un loc. Emilia Hornea a venit prin '80 dintr-un sat din Moldova, alungată de sărăcie, a intrat în casa unor şvabi fugiţi în Germania şi de atunci stă acolo cu chirie, plăteşte şapte lei pe lună la primărie. "Ba nu, şapte leci cincizeci", o corectează băiatul ei cel mare. Clanţa de la poartă, fotografia cu biserica din sat, obloanele de le ferestre, podeaua de lemn, soba de teracotă, toate sunt aşa cum le-au lăsat foştii proprietari când şi-au luat lumea în cap, Emilia şi cu bărbatul ei n-au adăugat un cui. Doar grădina nu mai e ca pe vremuri plină de flori şi de legume, ci acoperită de o încâlceală de iarbă uscată şi spini.


LA CE E BUN UN NOBEL
Asemenea familiei Hornea sunt sute de familii venite din 32 de judeţe ca să ocupe casele lăsate goale de exodul nemţilor. Mulţi nici n-au ştiut la ce bine au nimerit, nici nu ştiau ce e acela parchet, l-au pus pe foc şi au întins direct pe pământ ţoalele aduse de ei. În satul altădată locuit numai de nemţi, dacă nu punem la socoteală câteva familii de români, maghiari şi evrei, acum mai sunt doar nouă nemţi.

Spre deosebire de veneticii care au umplut satul, nemţii rămaşi ştiu toţi cine e Herta Müller. Dar nimeni nu vorbeşte de bine despre consăteanca lor şi nici nu aşteaptă nimic de la ea.

Dintre toţi nemţii, numai Anton Kraus încearcă să obţină, indirect şi insistent, un beneficiu cât de mărunt din faima bruscă a Hertei Müller. El e un fost ceasornicar căzut acum într-o nesfârşită beţie, trăieşte dintr-un neînsemnat ajutor de la bugetul local. Premiul Nobel al Hertei îi aduce, de câteva zile, porţia zilnică de bere, că altceva nu bea. "Am fost coleg cu Herta Müller", le şopteşte el străinilor, care nu pot fi altceva decât ziarişti. Le cere să-l plimbe cu maşina lor prin sat ca sa îl vadă oamenii în compania unor domni. Să-l ducă acasă, să-i care apă. Apoi, după prima sticlă de bere, mărturiseşte că nu a fost chiar coleg-coleg, adică el era cu patru ani mai mare decât Herta şi nu prea s-au întâlnit pe coridoarele şcolii. Mai spune că era o fată deşteaptă şi că îi plăcea literatura. Pentru încă o bere sau două mai poate adăuga că Herta avea anumite ciudăţenii, cum au îndeobşte artiştii, şi că merită Premiul Nobel. Asta e tot, dar alţii nici atât nu ştiu. De citit vreo carte de-a ei, n-a citit. Şi de văzut nu a mai văzut-o de vreo 40 de ani, de când Herta a plecat din sat, la liceu. Ea stătea în Timişoara şi nimeni nu îşi mai aminteşte să o fi văzut prin sat. Şi ar face bine să nici nu vină pe acolo, fiindcă nu ar fi deloc bine primită, cel puţin nemţii ei n-o văd cu ochi buni.

FĂRĂ ÎMPĂCARE
Într-un eseu din cartea "Regele se-nclină şi ucide", Herta Müller scrie: "După apariţia primei mele cărţi, sătenii mă scuipau în obraz când mă întâlneau pe străzile oraşului (în sat nici nu mai îndrăzneam să m-arăt). În sat, frizerul l-a înştiinţat pe bunicul meu - un om la aproape 90 de ani şi care fusese decenii la rând clientul său săptămână de săptămână - că începând chiar de atunci nu-l va mai bărbieri niciodată. Iar ţăranii din CAP nu voiau s-o mai ducă pe mama cu ei cu tractorul sau în căruţele lor, lăsând-o singură şi pedepsind-o să străbată pe jos nesfârşitele lanuri de porumb pentru vina că avea o blestemată de fată ca mine". Iar mama ei, vizitând-o la Timişoara, îi reproşa: "Da' mai lasă odată satul în pace, despre altceva nu poţi scrie? Eu trebuie să trăiesc acolo, tu nu".

Acea primă carte a Hertei Müller, "Ţinuturile joase", a marcat ruptura definitivă dintre scriitoare şi satul ei natal. "A spus numai minciuni despre noi în cartea aceea, spune Hildegard Anghelaş, verişoară de-a doua a Hertei Müller. Că şvabii au îmbrăţişat cu entuziasm naţional-socialismul lui Hitler, când de fapt ei au fost obligaţi să lupte în armata germană. Că erau nişte laşi. Că tatăl său era un beţiv, dar el nu bea mai mult decât alţi oameni, era un om extraordinar, un tată exemplar. Să fie fericită cu premiul ei, poate îl merită, dar să stea acolo. Nu cred că va mai veni vreodată pe aici după câte a scris despre noi, şvabii din Niţchidorf".

Volumul "Ţinuturile joase", poate unicul exemplar din sat, stă aruncat pe undeva prin casă. Hildegard nici nu ştie pe unde e. N-a mai citit altă carte de-a verişoarei sale. Nici ceilalţi nemţi din sat. Ei o vad pe Herta Müller la televiziunile nemţeşti, prin satelit, aud ce spune şi nu pot să o ierte. Numai profesorul de română Tiberiu Buhnă are cărţile Hertei Müller, el a fost şi la Timişoara când ea şi-a lansat o carte, a luat şi câţiva elevi să o cunoască, este un admirator al scrisului ei tăios şi rafinat. În rest, Herta Müller este o necunoscută în satul pe care ea l-a făcut cunoscut într-o singură zi în toată lumea.


SECRETUL LUI MOŞ JOSEF
Puţini şi-o mai amintesc. Totuşi, cineva a văzut-o în Niţchidorf, şi nu mai departe de anul trecut, un lucru pe care nici ea însăşi nu l-ar recunoaşte. A venit cu trenul din Timişoara, singură, a coborât în staţia numită ­ nimeni nu ştie de ce - Nichişoara, altfel decât se cheamă satul, dar n-a intrat în sat, s-o vadă lumea, ci s-a aţinut tot pe margine şi s-a oprit în cimitir, la cripta bunicilor şi a tatălui ei. Acolo a văzut-o Josef Krady, dar mai mult de atât el nu vrea să spună nimănui. Ajunge atât, e destul să ştie şvabii din Niţchidorf că în sufletul Hertei este un locşor luminos şi pentru hulitul sat Niţchidorf, altfel nu s-ar fi întors în taină acolo.

Moş Josef Krady stă gard în gard cu casa în care a crescut Herta, acum locuită de o învăţătoare. Are 79 de ani. Parcă fiecare şvab a lăsat ceva în el când a plecat din sat, găseşti în el tot ce e mai bun şi de admirat la nemţi. El îngrijeşte cimitirul, el repartizează locurile de veci. Mai mult printre cruci stă, le curăţă şi le lustruieşte încât par noi şi cele de peste două sute de ani, de când a apărut Niţchidorful, adică satul lui Nitzky, contele Cristoph von Nitzky. "M-aş muta de tot aici, spune bătrânul, altminteri sprinten ca un recrut şi cu mintea sclipitoare, că nu mai pot de singurătate". El n-a vrut să plece o dată cu băiatul lui, zice că altă ţară n-are şi că vrea să moară aici.

Moş Josef n-o condamnă prea tare pe Herta Müller pentru câte a scris ea despre nemţi. Şi el e gură-slobodă şi le-a spus-o verde în faţă românilor şi ucrainenilor care au intrat în casele şvabilor că-s nişte beţivi, puturoşi, nişte primitivi, de era să-l snopească veneticii în bătaie, fiindcă nici lor, nici nemţilor, nici nimănui nu-i place să i se spună adevărul în faţă. Pentru moş Iosef, om cu patru clase, dar  nemţeşti, Premiul Nobel pentru literatură, dacă se vorbeşte atâta despre el, nu poate fi decât ceva important. A aflat că îl iau numai marii scriitori ai lumii. Şi el e mândru - poate s-or supăra ceilalţi şvabi din sat - că din satul lor s-a putut ridica o scriitoare care să ia acest premiu, din Niţchidorf, nu dintr-un sat unde oamenii beau spirt medicinal până cad în şanţ. Şi asta nu se va mai întâmpla multe sute de ani încolo, fiindcă nemţii au plecat şi Niţchidorful nu mai e cel de altădată, satul unor colonişti care au venit cu învăţătorul după ei şi întâi şi-ntâi au ridicat o şcoală.