Bucuresti
COPILĂRIE ÎN SPITALE
În anul 2001, când avea 8 luni, fetiţa a răcit şi mama a dus-o la medic. Femeia a fost asigurată că nu e nimic grav, numai că apariţia unor pete roşiatice în scutece a pus părinţii din nou pe drumuri.
"La Băicoi mi s-a spus că mai bine merg la Ploieşti. De la Ploieşti m-au trimis la Bucureşti, unde am aflat şi diagnosticul: talasemie majoră. Nu ne venea să credem, plângeam şi nu ştiam ce să facem. Miruna era vioaie, se dezvolta normal. Ce însemna boala aceasta?", se întreba disperată mama.
I s-a răspuns că Miruna va face toată viaţa transfuzii. Adică o dată la 3 săptămâni fetiţa stă nemişcată timp de trei ore ca să i se schimbe sângele. Şi, ca şi cum n-ar fi fost suficient de rău, în urma transfuziilor repetate rezultă depuneri de fier pe diferite organe, iar pentru a evita astfel de depuneri fatale copilul a început de la 2 ani să facă injecţii în burtică, în mâini şi în picioare.
"Nu conta că era sărbătoare, că trebuia să facem diverse alte lucruri, tratamentul trebuia făcut. Spitalul e a doua ei casă. Au fost dăţi în care, când venea ora injecţiilor, Miruna se ascundea şi plângea că nu mai suportă atâta durere", spune mama.
LOVITURĂ DUPĂ LOVITURĂ
O rază de speranţă a venit în anul 2005. Şi o dată cu ea cea mai cruntă dezamăgire. Amalia Enache a cunoscut în acel an o româncă asistentă la Crucea Roşie în Italia. Aceasta a reuşit să obţină o programare la o clinică, iar tatăl, compatibil în proporţie de 70% cu copila, urma să-i doneze măduva salvatoare, care ar fi salvat-o de suplicii.
"Eu şi soţul meu în acel an ne-am despărţit. De fapt, el ne-a părăsit, spunând că nu mai poate. I-am explicat că trebuie să meargă în Italia pentru transplant şi să stea câteva luni. După ce am ajuns acolo, mi-a zis într-o zi că el nu poate sta atât în Italia, că are o relaţie în ţară. Şi a plecat", povesteşte fără mânie femeia.
La puţin timp, mama, care nu avea bani decât de o singură transfuzie pentru copil în străinătate, şi-a luat fetiţa şi s-a întors în ţară, sperând la o altă minune. "Era 20 septembrie 2005. În ţară era foarte cald, dar noi eram îmbrăcate cu hainele de iarnă, pentru că ne luasem bagaje pentru 6 luni, şi ne-am îmbrăcat cu ele ca să nu plătim în plus la aeroport", derulează mama amintirile dureroase.
Au trecut patru luni de când Stelian Caşcaval a fost omorât pe trecerea de pietoni de un şofer grăbit. De atunci, familia sa încearcă să lupte cu un sistem birocratic, croit pe modelul pânzei de paianjen, pentru a i se face dreptate. Timp de patru luni ancheta a stagnat, deoarece nu a fost finalizat raportul de necropsie.
Săptămâna premergătoare comemorării dramaticelor evenimente din 19-20 martie 1990 de la Tîrgu-Mureş s-a transformat într-un prilej pentru diverşi nechemaţi, vorbitori de serviciu pe la diverse televiziuni, să-şi dea cu părerea şi, ceea ce e mai rău, de continuarea unui şir de mizerabile manipulări, interne şi internaţionale, care de două decenii urmăresc culpabilizarea exclusivă a românilor pentru ce s-a întâmplat atunci.
Acum vreo doi ani, am găsit întâmplător pe o terasă din Sibiu un fost deportat în Transnistria, ţigan corturar. M-a dus în comunitatea lui şi a rezultat un reportaj halucinant despre cei duşi cu forţa din ordinul mareşalului Ion Antonescu peste Bug. Mi-au relatat inclusiv despre cazuri de canibalism la care se ajunsese din cauza foametei. Săptămâna trecută am ajuns iarăşi printre ţiganii din satele judeţului Sibiu.
Rukmini Callimachi a devenit cunoscută în România în 2009, atunci când a fost nominalizată la premiul Pulitzer şi s-a aflat că este româncă. Rukmini a plecat din ţară la vârsta de 5 ani, în 1979, dar n-a uitat să vorbească româneşte. [...]
