Bucuresti
ULTIMA SPERANŢĂ
Micuţul mare luptător
Andrei Christian vrea să devină un copil normal
Ai putea lupta ani în şir cu un inamic nevăzut, care-ţi secătuieşte puterile? Ai putea face ore, şi zile, şi luni de terapie pentru a reuşi, într-un final, să faci un singur pas? Andrei poate. Şi nu are decât 3 ani.
"Mă numesc Vârtopeanu Andrei Christian. Am 3 ani şi 7 luni. Povestea mea este foarte lungă şi stufoasă pentru vârsta pe care o am. Fizic, sunt un copil ca oricare altul, dar... Şi acest «dar» este foarte mare. Dar să încep cu... începutul.
M-am născut la 35 de săptămâni, la Maternitatea Giuleşti, şi la naştere am avut doar 950 de grame. Eram mic de tot, dar am respirat singurel şi aveam toate şansele ca, după un timp de stat la incubator («dospitor» cum îi spunea mami), să mă fac mare şi să plec acasă la cei care mă iubeau.
La 5 zile de când am devenit fericirea familiei mele, mami şi tati au primit vestea că am septicemie. Fusesem infectat în spital cu o bacterie cu nume ciudat - Klebsiella Pneumonae. 21 de zile a durat agonia mea şi a părinţilor mei. În timpul ăsta am făcut patru apnee şi, de teamă că mă vor pierde, mami şi tati mi-au dat primul botez. Ca o minune, după asta mi-am revenit, am început să cresc - greu, dar sigur, iar la 2 luni de când am văzut lumina zilei am mers acasă la cei dragi, unde am găsit multă speranţă, iubire şi dăruire din partea tuturor.
Am rămas însă cu sechele de pe urma acelor suferinţe. Medicii i-au spus mamei că am encefalopatie cronică infantilă, retard psihomotor sever, epilepsie focală şi hipoplazie oftalmică. Ştiu că poate v-aţi speriat acum, dar să ştiţi că nu sunt o legumă. Sunt un copil vioi, vesel şi «iubăcios».
Părinţii mei au făcut până acum tot ce au putut pentru ca eu să fiu un băieţel absolut normal. Zilnic, de când m-au adus acasă, fac kinetoterapie, astfel că, la 9 luni, am reuşit să mă rostogolesc singur, la 1 an şi 6 luni am putut să stau în funduleţ, la 2 ani şi 9 luni am izbutit să mă ridic singurel în fund, la 3 ani şi 2 luni să stau puţin în poziţie verticală, iar acum muncesc din greu să realizez ce înseamnă această poziţie, ca să reuşesc să fac primii paşi. Uf! A fost aşa un drum lung de parcurs..."
O ŞANSĂ
"Pe partea psihică sunt foarte mititel. Ştiu să zâmbesc şi chiar râd în hohote, am jocuri preferate, dar nu dau impresia că ştiu ce se întâmplă în jurul meu. Nu vorbesc şi nu comunic prea mult, dar mami ştie întotdeauna ce-mi trebuie şi când îmi trebuie.
Acum fac zilnic câte două terapii de recuperare - kinetoterapie şi terapie ocupaţională. Cel mai mare vis al meu e să ajung să fiu cândva independent. Visez să alerg cu copiii în parc, să mă joc fotbal în curtea blocului, să merg la grădiniţă şi să pot învăţa cântece şi poezii, dar cel mai mult îmi doresc să pot spune cu guriţa mea - «Te iubesc, mami!»
M-am născut la 35 de săptămâni, la Maternitatea Giuleşti, şi la naştere am avut doar 950 de grame. Eram mic de tot, dar am respirat singurel şi aveam toate şansele ca, după un timp de stat la incubator («dospitor» cum îi spunea mami), să mă fac mare şi să plec acasă la cei care mă iubeau.
La 5 zile de când am devenit fericirea familiei mele, mami şi tati au primit vestea că am septicemie. Fusesem infectat în spital cu o bacterie cu nume ciudat - Klebsiella Pneumonae. 21 de zile a durat agonia mea şi a părinţilor mei. În timpul ăsta am făcut patru apnee şi, de teamă că mă vor pierde, mami şi tati mi-au dat primul botez. Ca o minune, după asta mi-am revenit, am început să cresc - greu, dar sigur, iar la 2 luni de când am văzut lumina zilei am mers acasă la cei dragi, unde am găsit multă speranţă, iubire şi dăruire din partea tuturor.
Am rămas însă cu sechele de pe urma acelor suferinţe. Medicii i-au spus mamei că am encefalopatie cronică infantilă, retard psihomotor sever, epilepsie focală şi hipoplazie oftalmică. Ştiu că poate v-aţi speriat acum, dar să ştiţi că nu sunt o legumă. Sunt un copil vioi, vesel şi «iubăcios».
Părinţii mei au făcut până acum tot ce au putut pentru ca eu să fiu un băieţel absolut normal. Zilnic, de când m-au adus acasă, fac kinetoterapie, astfel că, la 9 luni, am reuşit să mă rostogolesc singur, la 1 an şi 6 luni am putut să stau în funduleţ, la 2 ani şi 9 luni am izbutit să mă ridic singurel în fund, la 3 ani şi 2 luni să stau puţin în poziţie verticală, iar acum muncesc din greu să realizez ce înseamnă această poziţie, ca să reuşesc să fac primii paşi. Uf! A fost aşa un drum lung de parcurs..."
O ŞANSĂ
"Pe partea psihică sunt foarte mititel. Ştiu să zâmbesc şi chiar râd în hohote, am jocuri preferate, dar nu dau impresia că ştiu ce se întâmplă în jurul meu. Nu vorbesc şi nu comunic prea mult, dar mami ştie întotdeauna ce-mi trebuie şi când îmi trebuie.
Acum fac zilnic câte două terapii de recuperare - kinetoterapie şi terapie ocupaţională. Cel mai mare vis al meu e să ajung să fiu cândva independent. Visez să alerg cu copiii în parc, să mă joc fotbal în curtea blocului, să merg la grădiniţă şi să pot învăţa cântece şi poezii, dar cel mai mult îmi doresc să pot spune cu guriţa mea - «Te iubesc, mami!»
1. ...................
de stefanescu liviu | 13/11/2009 19:03:15
ooooofffffff........DOAMNE....AJUTA L DOAMNE.....
ACUM IN JURNALUL.RO
Foto: 29 imagini/ 0.94 Mb
După ce au moşmondit trei zile pregătirea unei confruntări electorale, celor trei candidaţi la Preşedinţie le-a ieşit o dezbatere cu puţine idei de fond şi cu multe momente de stand-up comedy.
La 20 de ani după schimbarea din decembrie '89, românii sunt chemaţi să aleagă pentru a şasea oară un preşedinte. Pentru prima oară însă, votul pentru prezidenţiale de mâine va fi dublat de unul pentru referendum, ale cărui întrebări vizează reformarea Parlamentului.
Datele de identitate, codul numeric personal, adresele şi locul de muncă a peste 6.000 de dascăli din Gorj au fost date publicităţii după ce un pedelist nemulţumit a turnat partidul lui Emil Boc că le va folosi în campania electorală.
La Sibiu în 1989 a fost baie de sânge. Armata a tras din toate poziţiile, a jucat toate rolurile posibile, înainte şi după 22 decembrie. Cei care au semănat însă teroarea în oraş sunt "oamenii în negru", ascunşi printre demonstranţi şi în podurile caselor. Câţiva au fost prinşi şi rapid eliberaţi, după ce au prezentat legitimaţii de grăniceri.
