Bucuresti
M-am născut la 35 de săptămâni, la Maternitatea Giuleşti, şi la naştere am avut doar 950 de grame. Eram mic de tot, dar am respirat singurel şi aveam toate şansele ca, după un timp de stat la incubator («dospitor» cum îi spunea mami), să mă fac mare şi să plec acasă la cei care mă iubeau.
La 5 zile de când am devenit fericirea familiei mele, mami şi tati au primit vestea că am septicemie. Fusesem infectat în spital cu o bacterie cu nume ciudat - Klebsiella Pneumonae. 21 de zile a durat agonia mea şi a părinţilor mei. În timpul ăsta am făcut patru apnee şi, de teamă că mă vor pierde, mami şi tati mi-au dat primul botez. Ca o minune, după asta mi-am revenit, am început să cresc - greu, dar sigur, iar la 2 luni de când am văzut lumina zilei am mers acasă la cei dragi, unde am găsit multă speranţă, iubire şi dăruire din partea tuturor.
Am rămas însă cu sechele de pe urma acelor suferinţe. Medicii i-au spus mamei că am encefalopatie cronică infantilă, retard psihomotor sever, epilepsie focală şi hipoplazie oftalmică. Ştiu că poate v-aţi speriat acum, dar să ştiţi că nu sunt o legumă. Sunt un copil vioi, vesel şi «iubăcios».
Părinţii mei au făcut până acum tot ce au putut pentru ca eu să fiu un băieţel absolut normal. Zilnic, de când m-au adus acasă, fac kinetoterapie, astfel că, la 9 luni, am reuşit să mă rostogolesc singur, la 1 an şi 6 luni am putut să stau în funduleţ, la 2 ani şi 9 luni am izbutit să mă ridic singurel în fund, la 3 ani şi 2 luni să stau puţin în poziţie verticală, iar acum muncesc din greu să realizez ce înseamnă această poziţie, ca să reuşesc să fac primii paşi. Uf! A fost aşa un drum lung de parcurs..."
O ŞANSĂ
"Pe partea psihică sunt foarte mititel. Ştiu să zâmbesc şi chiar râd în hohote, am jocuri preferate, dar nu dau impresia că ştiu ce se întâmplă în jurul meu. Nu vorbesc şi nu comunic prea mult, dar mami ştie întotdeauna ce-mi trebuie şi când îmi trebuie.
Acum fac zilnic câte două terapii de recuperare - kinetoterapie şi terapie ocupaţională. Cel mai mare vis al meu e să ajung să fiu cândva independent. Visez să alerg cu copiii în parc, să mă joc fotbal în curtea blocului, să merg la grădiniţă şi să pot învăţa cântece şi poezii, dar cel mai mult îmi doresc să pot spune cu guriţa mea - «Te iubesc, mami!»
Rukmini Callimachi a devenit cunoscută în România în 2009, atunci când a fost nominalizată la premiul Pulitzer şi s-a aflat că este româncă. Rukmini a plecat din ţară la vârsta de 5 ani, în 1979, dar n-a uitat să vorbească româneşte. [...]
Dispariţia Mihaelei e foarte diferită, altfel decât celelalte plecări care au săpat adânc în durerea noastră de generaţie. Mi-a dat certitudinea "că numai ea, iubirea, se leagăna fluturând deasupra marginii Universului" şi că uneori oamenii pot fi perfecţi în sentimentele lor şi că timpul, sistemele, cuvintele încep să cadă din înţelesurile lor şi noi rămânem cei adevăraţi.
De ce? De plăcere! Cum? Cu pasiune. De unde? De sus. Fotografie aeriană profesională. Un job frumos, dar dificil. V-aţi putea întreba care este definiţia fotografiei aeriene, drept urmare e bine să aflaţi că aceasta este totalitatea imaginilor surprinse de o cameră foto aflată într-un punct de staţie superior, însă niciodată de pe o structură construită.
