Libertatea de-abia câştigată şi dorinţa unui nou început i-au făcut pe români să meargă în 1990 la alegerile prezidenţiale la vot într-un număr care nu avea să mai fie egalat niciodată. "Duminica orbului" de la 20 mai 1990 a fost ziua care a cumulat toate recordurile în materie electorală în România: aproape toată populaţia cu drept de vot a mers la urne, iar preşedintele a fost ales cu un scor zdrobitor încă din primul tur.

Au votat atunci 14.826.616 din totalul de 17.200.722 înscrişi în listele electorale, ceea ce înseamnă un procent-record de 86,19%. Şi la fel poate fi catalogat şi procentul cu care Ion Iliescu a fost ales preşedinte: 85,07%, adică 12.232.498 de voturi. Şi, cum era vorba de o democraţie incipientă, a existat şi un număr mare de voturi anulate, 447.923. Ceilalţi doi candidaţi, Radu Câmpeanu (PNL) şi Ion Raţiu (PNŢCD) s-au plasat foarte departe de câştigător, cu numai 1.529.188 de voturi (10,64%) şi, respectiv, 617.007 voturi (4,29%).


LEGITIMITATE PE TOBOGAN
Deşi următoarele alegeri prezidenţiale au avut loc numai doi ani mai târziu, în 1992, românii nu s-au mai prezentat la secţiile de votare în număr aşa mare ca în mai 1990. În primul tur al prezidenţialelor, desfăşurat la 27 septembrie, din cei 16.380.663 de cetăţeni cu drept de vot, au venit la urne 12.496.430 (76,28%), cu aproximativ 2 milioane mai puţin decât în '90 şi aproape exact numărul celor care îl votaseră la primele alegeri pe Ion Iliescu.

Din cei şase candidaţi doritori de Cotroceni, alegerile prezidenţiale s-au tranşat, în turul doi de data aceasta, între acelaşi Ion Iliescu (susţinut în primul tur de 5.633.465 de români, adică 47,34%) şi reprezentantul Convenţiei Democrate Române, Emil Constantinescu (care primise în primul tur 3.717.006 voturi, adică 31,24%). Şi deşi statistic prezenţa la vot a înregistrat o scădere, la scrutinul decisiv din 11 octombrie mergând la urne 12.153.810 români (73,22%), diferenţa de voturi între câştigător şi învins a fost detaşată.

Astfel, 7.393.429 de alegători au ştampilat atunci "votat" la candidatul Iliescu al FDSN, faţă de numai 4.641.207 câţi aleseseră candidatul CDR, Emil Constantinescu. Ion Iliescu primea astfel un nou mandat, de data aceasta complet, de 4 ani, dar cu un scor aproape de două ori mai mic decât în urmă cu 2 ani. "Zestrea" de legitimitate a preşedintelui ales a înregistrat în următoarele cicluri electorale o continuă micşorare şi, de altfel, la fel şi prezenţa la vot. Excepţie în ceea ce priveşte prezenţa la vot fac alegerile din 1996, când puţin peste 13 milioane de români au exprimat o opţiune electorală.

Trendul descrescător marchează însă numărul de voturi obţinute de cel care avea să fie preşedinte. Astfel, Emil Constantinescu ajungea la Cotroceni la 17 noiembrie 1996 cu 7.057.906 voturi, mai puţine voturi decât Iliescu în 1992, dar care reprezentau totuşi 54% din opţiunile electorilor. Alegerile din 2000 au fost marcate însă de o scădere a prezenţei la vot. Pentru a decide finala Iliescu - Vadim au mers la urne numai 10.184.715 alegători (57,5%). Deşi, ca procentaj, Iliescu câştiga Cotroceniul cu 66,2% din totalul voturilor, numărul era, din nou, mai mic decât în alegerile anterioare: 6.696.623. Faţă de el, contracandidatul Vadim Tudor reuşea să strângă numai jumătate, 3.324.247.

Finala prezidenţială din 2004 a dus la Cotroceni preşedintele care a obţinut cel mai mic număr de voturi din istoria postdecembristă. Din cei puţin peste 10 milioane de români care au hotărât preşedintele, pentru Băsescu au optat doar puţin peste jumătate, adică 5.126.794 milioane. A fost o "cădere" a legitimităţii instituţiei prezidenţiale de aproape 1,5 milioane de alegători, echivalentul, de exemplu, a de două ori populaţia cu drept de vot a Bucureştiului şi, în acelaşi timp, o scădere la mai puţin de jumătate faţă de numărul de voturi primite de preşedintele anului 1990.

Au votat atunci 14.826.616 din totalul de 17.200.722 înscrişi în listele electorale, ceea ce înseamnă un procent-record de 86,19%. Şi la fel poate fi catalogat şi procentul cu care Ion Iliescu a fost ales preşedinte: 85,07%, adică 12.232.498 de voturi. Şi, cum era vorba de o democraţie incipientă, a existat şi un număr mare de voturi anulate, 447.923. Ceilalţi doi candidaţi, Radu Câmpeanu (PNL) şi Ion Raţiu (PNŢCD) s-au plasat foarte departe de câştigător, cu numai 1.529.188 de voturi (10,64%) şi, respectiv, 617.007 voturi (4,29%).

LEGITIMITATE PE TOBOGAN
Deşi următoarele alegeri prezidenţiale au avut loc numai doi ani mai târziu, în 1992, românii nu s-au mai prezentat la secţiile de votare în număr aşa mare ca în mai 1990. În primul tur al prezidenţialelor, desfăşurat la 27 septembrie, din cei 16.380.663 de cetăţeni cu drept de vot, au venit la urne 12.496.430 (76,28%), cu aproximativ 2 milioane mai puţin decât în '90 şi aproape exact numărul celor care îl votaseră la primele alegeri pe Ion Iliescu.

Din cei şase candidaţi doritori de Cotroceni, alegerile prezidenţiale s-au tranşat, în turul doi de data aceasta, între acelaşi Ion Iliescu (susţinut în primul tur de 5.633.465 de români, adică 47,34%) şi reprezentantul Convenţiei Democrate Române, Emil Constantinescu (care primise în primul tur 3.717.006 voturi, adică 31,24%). Şi deşi statistic prezenţa la vot a înregistrat o scădere, la scrutinul decisiv din 11 octombrie mergând la urne 12.153.810 români (73,22%), diferenţa de voturi între câştigător şi învins a fost detaşată.

Astfel, 7.393.429 de alegători au ştampilat atunci "votat" la candidatul Iliescu al FDSN, faţă de numai 4.641.207 câţi aleseseră candidatul CDR, Emil Constantinescu. Ion Iliescu primea astfel un nou mandat, de data aceasta complet, de 4 ani, dar cu un scor aproape de două ori mai mic decât în urmă cu 2 ani. "Zestrea" de legitimitate a preşedintelui ales a înregistrat în următoarele cicluri electorale o continuă micşorare şi, de altfel, la fel şi prezenţa la vot. Excepţie în ceea ce priveşte prezenţa la vot fac alegerile din 1996, când puţin peste 13 milioane de români au exprimat o opţiune electorală.

Trendul descrescător marchează însă numărul de voturi obţinute de cel care avea să fie preşedinte. Astfel, Emil Constantinescu ajungea la Cotroceni la 17 noiembrie 1996 cu 7.057.906 voturi, mai puţine voturi decât Iliescu în 1992, dar care reprezentau totuşi 54% din opţiunile electorilor. Alegerile din 2000 au fost marcate însă de o scădere a prezenţei la vot. Pentru a decide finala Iliescu - Vadim au mers la urne numai 10.184.715 alegători (57,5%). Deşi, ca procentaj, Iliescu câştiga Cotroceniul cu 66,2% din totalul voturilor, numărul era, din nou, mai mic decât în alegerile anterioare: 6.696.623. Faţă de el, contracandidatul Vadim Tudor reuşea să strângă numai jumătate, 3.324.247.

Finala prezidenţială din 2004 a dus la Cotroceni preşedintele care a obţinut cel mai mic număr de voturi din istoria postdecembristă. Din cei puţin peste 10 milioane de români care au hotărât preşedintele, pentru Băsescu au optat doar puţin peste jumătate, adică 5.126.794 milioane. A fost o "cădere" a legitimităţii instituţiei prezidenţiale de aproape 1,5 milioane de alegători, echivalentul, de exemplu, a de două ori populaţia cu drept de vot a Bucureştiului şi, în acelaşi timp, o scădere la mai puţin de jumătate faţă de numărul de voturi primite de preşedintele anului 1990.


REZULTATE STRÂNSE ŞI RĂSTURNĂRI DE SITUAŢIE
Nevoia imperativă de schimbare a fost dominanta alegerilor din 1996 şi 2004, când mobilizarea împotriva fesenismului şi apoi a variantei updatate a acestuia, pesedismul, a fost cheia câştigării prezidenţialelor. Astfel, dacă în alegerile din 1992, diferenţa între Iliescu şi Constantinescu a fost una destul de mare după primul tur de scrutin, ceea ce i-a asigurat lui Ion Iliescu o victorie la distanţă în turul doi, laitmotivul schimbării invocat obsesiv la următorul ciclu electoral a determinat o răsturnare de situaţie.

În 1996, deşi Iliescu a condus în primul tur cu puţin peste 500.000 de voturi faţă de principalul său contracandidat, Emil Constantinescu, în turul doi situaţia s-a răsturnat, iar Constantinescu a devenit preşedintele României cu peste 1 milion de voturi în plus faţă de Iliescu (7.057.906 alegători au ales candidatul CDR, devansându-i pe cei 5.914.579 care votaseră cu Iliescu). Tiparul, deşi la un scor mult mai strâns, s-a repetat şi în 2004, când un Adrian Năstase care obţinea în primul tur 4.278.864 de voturi, adică cu aproape 1 milion mai mult decât principalul contracandidat, Traian Băsescu, pierdea la mustaţă turul doi. Plusul de numai 245.274 de voturi îl trimitea pe candidatul ADA, Traian Băsescu, la Cotroceni.


Cinci alegeri în mai multe cifre
Cei trei "...-escu" care au condus pe rând România din anii '90 şi până în prezent au strâns împreună peste 38 milioane de voturi de la români. Raportat la totalul celor cu drept de vot, ar însemna, strict teoretic, că fiecare alegător a mers de cel puţin două ori la urne şi a dat, de fiecare dată, votul său, preşedintelui câştigător.

Dacă am pune preşedinţii postdecembrişti ai României într-un clasament după numărul de voturi obţinute, ar rezulta, deloc curios, că ordinea (descrescătoare) este exact aceeaşi cu ordinea în care au avut loc alegerile, de la anii '90 cu cele peste 12 milioane de voturi ale lui Iliescu, la puţin peste 7 milioane pentru acelaşi Iliescu în 1992, apoi la cam acelaşi număr de voturi obţinute de Constantinescu în anul "schimbării" 1996, la cele 6.696.623 primite de Ion Iliescu în 2000 şi cele 5.126.794 care l-au adus pe Traian Băsescu în 2004 în fruntea statului.

O constantă interesantă a statisticii electorale prezidenţiale o reprezintă numărul de voturi declarate nule, în turul decisiv. Faptul că în 1990 alegerile au dat un câştigător detaşat din prima, a fost însoţit însă de o altă caracteristică: un număr mare de voturi nule, aproape jumătate de milion. În schimb în toate celelalte scrutinuri prezidenţiale definitorii numărul voturilor nule s-a învârtit în jurul a o sută de mii (116.092 în turul doi din 1992, 102.579 în 1996, 160.264 în 2000 şi 103.245 în 2004).

Per total, mai puţin de 1 milion de voturi (930.103) au fost anulate în cele cinci tururi decisive pentru alegerea preşedintelui din anii ‚'90 şi până în 2004.