Romanii l-au construit in anul 104 ca să cucerească Sarmizegetusa. Carol al II-lea l-a pavat cu piatră cubică, iar nemţii l-au reabilitat in timpul celui de-al doilea război mondial. De atunci a rămas in paragină. Doar temerarii se mai aventurează să-l parcurgă. Este vorba despre DN 67C, cunoscut sub denumirea de "Transalpina". Cel mai vechi drum naţional din Europa şi cel mai inalt din Romănia.


Hărţile de istorie ni-l infăţişează sub denumirea de "coridorul IV strategic roman". Cele recente il arată ca pe un drum care leagă Oltenia de Ardeal prin traseul Novaci - Obărşia Lotrului - Sebeş. Concurează cu succes Transfăgărăşanul din toate punctele de vedere. Din păcate, starea precară in care se află il face utilizabil doar vara. Şi atunci el este străbătut doar de cei care au jeep-uri şi motociclete de teren.


ANTIC. Dat uitării chiar de cei care ar trebui să il aducă la standardele civilizaţiei din Uniunea Europeană, "Transalpina" a refuzat să ne primească in călătoria programată in urmă cu două luni. "Este incă zăpadă. Nu am putut urca nici măcar cu maşinile de teren. E bine să reveniţi altădată" a fost sfatul primit de la salvamontiştii din Tg. Jiu. Temerara aventură s-a produs, totuşi, la inceputul lui octombrie. Insoţiţi de Sabin Cornoiu, un bun cunoscător al zonei, purcedem la drum. Iniţial, totul e uşor, pănă la Rănca. Asta pentru că semnele civilizaţiei, asfaltul, sunt prezente. Apoi incepe drumul in sălbăticie, in "ţara de dincolo de munţi". Din drumul reconstruit de regele Carol al II-lea, şi pe care l-a parcurs cu familia regală in 1938, nu a mai rămas mare lucru. Dalele de piatră au dispărut. Distruse de intemperii sau furate de oameni. Badea Nicu Piluţă, cioban, ne intăreşte cele ştiute, şi ne felicită pentru faptul că am purces la drum cu o maşină de teren: "Drumu’ e bun, adică pentru ARO sau Dacie. Şi cu Jeepu’ merge strună, că am venit eu pe el cu oile. Dar ăia care au venit cu maşini joase nu le-a fost prea bine, că sunt bolovani şi pot să-şi rupă maşinile". 148 km reprezintă lungimea uneia din cele mai indrăzneţe construcţii realizate de romani. Din Rănca drumul pleacă şiruind, pe o cărare cioplită in versantul muntelui, fără parapeţi de protecţie sau semne de circulaţie, singurele marcaje fiind cele ale salvamontiştilor, pe porţiunile unde coincide cu traseele de drumeţie care duc la obiectivele turistice din zonă.


ACOPERIŞUL GORJULUI. Ocoleşti prin stănga vărful Păpuşa, iei gropile şi cioburile de stăncă in pieptul cauciucurilor şi te pomeneşti că ajungi la Pasul Urdele. Aici, la cota 2.141 metri, ai senzaţia că toată lumea este la picioarele tale. Te afli pe acoperişul Gorjului. O ţinem pe urmele lui Traian, ale cărui armate şi-au croit drum pe-aici, spre capitala Daciei din Munţii Orăştiei, Sarmizegetusa. Peisajul care ţi se iţeşte in faţă este ireal. De-o parte şi de alta se deschid răpe imense, văi pictate in culorile toamnei de o mănă nevăzută, de la roşul aprins al cireşului sălbatic la galbenul pai al mesteacănului şi verdele intens al coniferelor. Vărful Mohorul, brăzdat de izvoare şi pătat in toate culorile pămăntului, rămăne in stănga. Norii se sprijineau cu fruntea de el, obosiţi de atăta umblare şi lăsau, leneşi, să le cadă umbra la căteva palme deasupra noastră. Drumul albicios pare incolăcit pe munte precum şarpele pe scoarţa uni copac. Rar, in zare, vezi căte un turist "rătăcit", oprind să imortalizeze imaginea.


ŢARA GHEŢARILOR. După cinci ore de mers pe acest traseu, incredibil, călătoria s-a sfărşit la căţiva km după Obărşia Lotrului. De sus, din vărful muntelui, imaginea lacului Vidra şi a staţiunii visate de Ceauşescu ca loc de desfăşurare a unei olimpiade de iarnă se arată semeaţă. Cu toate acestea turismul suferă in zonă. Drumurile proaste ii alungă chiar şi pe cei pasionaţi de drumeţiile pe munte. "Cei mai mulţi vin din străinătate", spune administratorul complexului Vidra. Zona oferă trasee turistice unice şi peisaje aşijderea. Complexul de lacuri glaciare, rezultate in urma topirii gheţarilor cuaternari, este unic in Munţii Parăng. Cel mai cunoscut lac este Gălcescu, aflat la 1.925 metri altitudine. Dezvoltarea zonei este privită de autorităţile locale ca pe o afacere care ţine strict de Compania Naţională de Drumuri şi Autostrăzi. "Acolo sunt două drumuri de importanţă majoră. Cel care leagă oraşul Brezoi de Petroşani şi cel care leagă Rănca de de Alba. La Compania Naţională de Drumuri şi Autostrăzi sunt două proiecte pentru a moderniza aceste drumuri. Acum se lucrează la licitaţia drumului care leagă Brezoi de Vidra. Mai durează pănă se va face asfaltarea acestui drum. Dacă se vor realiza cele două proiecte, turismul va cunoaşte o adevărată explozie financiară in zonă", este convins Dumitru Busă, preşedintele CJ Vălcea. Omologul său din Gorj, Călinoiu, vorbeşte la fel de increzător şi se laudă cu faptul că, impreună cu Regia de Minerit, a curăţat o mare parte din DN 67C. Şi el vede viitorul in roz. Nu acelaşi lucru il spun locuitorii din zonă şi turiştii, care afirmă că "de fiecare dată cănd se apropie o campanie electorală ni se aruncă multe promisiuni in ochi. Probabil reabilitarea acestui traseu se va face peste vreo 20 de ani. Ne lăudăm cu intrarea in UE, dar nu realizăm căt de inapoiaţi suntem ca dezvoltare a infrastructurii".

Antichitatea a păstrat căteva documente de maximă importanţă, conţinănd fascicule de intinerarii. Iniţiatorul acestui tip de documente pare să fie M. Vipsaniu Agrippa, prieten, apoi ginere al lui Augustus, impărat care l-a şi desemnat intr-o perioadă ca moştenitor al imperiului. Drumul transcarpatic apare descris de geograful anonim din Ravena ca fiind coridorul IV intinerar roman in perioada in care Dacia a făcut parte din imperiu. Adică intre 106 şi 275. Acesta era impărţit in două segmente. Cel transcarpatic, care urmărea cursul Oltului, pănă la vărsarea in Dunăre, şi cel vest-carpatic. Acesta pornea din cel danubian la Lederata, ocolea prin vest şi nord capătul sud-vestic al masivului Carpaţilor Meridionali, trecănd pe la Tibiscum, şi se unea cu drumul transilvan la Apulum.