Nine-eleven, comemorare relaxata dupa 9 ani

Privită prin prisma ultimelor evenimente, este vorba despre iniţiativa construirii unei moschei la câteva sute de metri de Ground Zero pe de-o parte şi de posibilitatea arderii a 200 de exemplare din Coran pe altă parte, comemorarea a nouă ani de la atentatele din 9/11/2001 a fost aşteptată cu măsuri de securitate sporite. Manifestarea a fost mai degrabă una relaxată, poliţia a raportat la finalul zilei zero arestări şi zero incidente.

Nici orele de dinaintea manifestărilor comemorative (ciudat sună în engleză "aniversare" cu referire la tragedia de acum nouă ani) nu au fost lipsite de tensiuni. Unele chiar colaterale. Cu o seară înainte, explozia unei conducte menajere de gaz a făcut prăpăd lângă San Francisco, omorând cel puţin patru oameni, rănind alţi 50 şi avariind mai multe case. Mai mult, la câteva zeci de metri de Consulatul General al României din New York, la un restaurant libanez, a izbucnit joi noapte un puternic incendiu, pentru stingerea căruia, care a durat mai bine de zece ore, au fost mobilizate zeci de maşini de pompieri, poliţie şi paramedici şi au fost închise patru străzi. Cu toate acestea, şi trebuie să recunoaştem că amploarea accidentelor putea da loc oricând la speculaţii, nici presa şi nici mulţimea de gură cască (în cazul incendiului din NYC) sosită de prin împrejurimi în miez de noapte pe jos sau cu bicicletele  la spectacol, nu au comentat în vreun fel evenimentele, nelegându-le de manifestările oficiale ce aveau să aibă loc câteva ore mai tarziu.

Cu o seară înainte de comemorare, perimetrul "Zero" a fost periat de agenţi cu şi fără acoperire, ştiut fiind faptul că, aici, în America, factorul psihologic este considerat ca fiind descurajant. Modul în care s-a "înnegrit" în câteva secunde perimetrul de atâtea maşini oficiale cu geamurile fumurii demonstrează clar faptul că "Matrix" nu înseamnă atâta ficţiune pe cât ne place să credem. Dealtfel, a doua zi, la prima oră a dimineţii, aveam să regăsesc aceeaşi atmosferă de supraveghere "la vedere" şi în Linia Expres 5 a metroului  care m-a dus în apropierea Ground Zero. Spun "în apropierea" pentru că ieşirile ce corespund imediatei vecinătăţi a locului de desfăşurare a festivităţii au fost blocate încă de cu seară, după trecerea ultimei rame de metrou. Astfel că, la ora 7:00, împreună cu puţinii călători matinali aflaţi la acea oră în metrou, am făcut şi eu "mişcarea de înviorare" preţ de mai multe sute de metri. Ajuns în Zona Zero, prima surpriză: de aseară şi până acum au apărut garduri despărţitoare menite a separa rudele celor decedaţi de mulţimea de privitori prezentă aici doar pentru "a plăti tribut" amintirii celor dispăruţi în timpul atentatelor de acum nouă ani.

Iniţial, pe culoarul de acces spre scenă şi spre zona rezervată oficialităţilor şi invitaţilor nu a fost voie nici măcar să se facă poze. "Respectaţi suferinţa" a fost propoziţia cea mai folosită de organizatori preţ de jumătate de oră. A fost suficientă însă apariţia reporterilor unuia dintre cele mai celebre posturi de televiziune pentru ca, în ceea ce ne priveşte pe noi ziariştii, lucrurile să intre în normal. Poze, interviuri înainte de intrarea în zona privată, nimic nu a lipsit din ceea ce se face în astfel de situaţii. Interesant a fost faptul că, pentru a putea fi deosebiţi de ceilalţi participanţi, organizatorilor li s-au dat şepcuţe portocalii-ţipător, culoare atât de familiară şi pe malurile Dâmboviţei.

Evident că acreditările pentru presă au fost făcute la Primărie cu mult timp înainte, aşa că am rămas pe partea celaltă a Brodway Street deşi, susţin cu mâna pe inimă, am fost printre cei mai conştiicioşi jurnalişti, fiind prezent la locul faptei la ora când alţii încă îşi sorbeau cafeaua. Oricum, tot răul spre bine, perspectiva din partea cealaltă fiind, spun eu, mult mai interesantă şi, oricum, mai spontană şi adevărată, vocea străzii fiind întotdeauna cea care decide reuşita sau eşecul unui eveniment. Chiar de o asemenea anvergură ca cel desfăsurat sâmbătă dimineaţă în partea de sud a Manhattan-ului.
Aşadar, cu câteva minute înaintea orei opt, mai precis la 7:46, ora când a avut loc primul din seria atentatelor, s-a dat semnalul primului minut de linişte. Urmau să mai fie încă trei asemenea momente, marcând, la ora exactă, etapele tragediei din 2001. De altfel, cel puţin în zona în care mă aflam eu, acesta a fost cu adevărat singurul moment de tăcere absolută, celelalte fiind însoţite de un zumzet surd de şoapte şi cuvinte rostite din vârful buzelor. Manifestarea începe în sunet de cimpoi şi clopote, peste care se suprapune imnul Americii cântat de adolescenţi. Deşi la repetiţiile din seara precedentă cei prezenţi îşi făceau probleme cu privire la calitatea interpretării, cu totul aparte, a imnului, iată că emoţiile "în direct" de a doua zi au corectat toate neajunsurile de cu seară, rezultând o magie de emoţii şi simţiri la care, sunt sigur, au vibrat până şi zidurile clădirilor din vecinătate.

De altfel, singurele momente ascultate cu pioasă atenţie au fost interpretarea imnului, începutul rostirii numelor celor dispăruţi precum şi poticnelile inerente de citire a mesajelor transmise de familiile încă indoliate după atâţia ani. De la  "Tată, nu te vom uita", "Ai fost cea mai buna mamică din lume", "Sint sigură ca ai fi fost mândră să mă vezi azi" si până la "Fac parte dintr-o familie trăznită de irlandezi iar mama era cea mai trăznită. De aceea s-a aventurat aici, unde şi-a găsit moartea!", toate intervenţiile au fost urmărite în funcţie de gradul de atenţie lăsat de antevorbitor, dar şi de cât de ieşit din tipare a fost speech-ul. De un moment aparte s-a bucurat Vice-Preşedintele Statelor Unite ale Americii care a înlocuit un discurs politicianist cu o poezie. Şi pentru că vorbim despre toleranţă, relaxare şi interes, trebuie spus că a fost unul dintre puţinele momente de după părăsirea fotoliului de primar când Giulliani nu a mai fost admonestat la scena deschisă. Odată cu trecerea timpului, şi este vorba de minute, atmosfera devine din ce în ce mai relaxată, cel puţin pe partea aceasta de Brodway Street. Cu siguranţă spaţiul a fost ales drept loc de întâlnire pentru prietenii din New York care nu s-au văzut de mult şi altfel nici nu ar fi făcut-o. A semănat cumva cu un pcnic la care nu au lipsit cafelele traditionale  "decaf", adică fără zahăr, fără frişcă şi fără ...cafea!, precum şi scaunelele pliabile.

În jurul  orei 8:30, spre deliciul reprezentanţilor mass-media rămaşi înafara spaţiului official, au început conferinţele de presă ad-hoc. Fiindcă nu aveau voie să formeze grupuri, opozanţii ideii de moscheie în zona îşi exprimă părerile ca simpli cetăţeni, pentru cine vrea să-i asculte. Şi sunt destui care vor. Jimmy, veteranul din Vietnam, se declară scârbit de ceea ce se întâmplă şi mă gândesc că televiziunile vor trebui să umple cu multe bip-uri intervenţia bărbatului supărat rău pe Administraţie. Puţin mai jos, Annita spune că a venit pentru cumnatul său "dispărut degeaba dintre cei vii". Cu siguranţă că o altă doamnă îmbrăcată în alb imaculat se gândeşte la lucruri mult mai lumeşti fiindcă pe benner-ul pe care îl agită deasupra capului putem citi îndemnuri cu privire la avorturi.

Trebuie spus că atmosfera cu adevărat de doliu a durat doar câteva minute, 20 cel mult. În jur de ora 9:00 s-a redat circulaţiei bucata de Brodway închisă până atunci, astfel că citirea numelor majorităţii celor dispăruţi a fost îngreunată de zgomotul camioanelor de gunoi, autobuzelor cu etaj pentru turişti, taxiurilor neaparăt galbene, SUV-urilor blindate şi cu geamuri fumurii dar şi a bicicliştilor (de altfel prima beneficiară a redeschiderii circulaţiei a fost o biciclistă ieşită la cumpărături), şi nu în ultimul rând, skyboard-erilor, patinatorilor pe rotile şi practicanţii jogging-ului de dimineaţă supăraţi oarecum de întârzierea în program. Peste puţin timp, oficialităţile şi rudele îndurerate au început să părăsească zona iar poliţiştii au fost nevoiţi să dirijeze pietonii pe trotuar întocmai ca pe autovehicule, adică în sens unic. Spre Sud! De altfel singurele să le spunem "incidente" pe care le-am văzut au fost acelea între trecătorii care se îndreptau fiecare spre treaba lui şi asistenţa pironită pe trotuar. Culmea defluirii a fost atinsă în jur de ora 10:00 când, de pe străzile laterale, au început să-şi facă apariţia tarabele cu şepci, tricouri sau hot dog cu muştar. Acesta a cam fost momentul (neoficial desigur) de încheiere a festivităţilor.

Cu frica lui Dumnezeu sau, după caz, a lui Allah, americanii au stat la coadă ca să protesteze. Adică au respectat cât au putut de bine indicaţiile Poliţiei şi ale Primăriei, cu privire la orarul demonstraţiilor pro şi contra construirii Centrului Islamic lângă Ground Zero, pe Park 51. Astfel, cei care doresc înfiinţarea lăcaşului de cult au avut voie să se reunească în seara precedentă, dar şi a doua zi, după terminarea ceremoniei din Ground Zero, însa la câteva străzi depărtare. Cei împotrivă s-au grupat şi ei, dar după ceremonie şi nu în imediata apropiere a Ground Zero. Desigur, au avut loc şi mărunte altercaţii datorate încălcării zonei aprobate pentru demonstraţie, dar poliţia nu a raportat nici un incident şi nici o arestare.

La o privire de ansamblu superficială s-ar putea spune că americanii şi-au pierdut interesul faţă de evenimentele ce au îndoliat naţiunea în urmă cu 9 ani. Dar durerea, ca şi dragostea, este undeva în suflet şi nu neapărat în gesturile oficiale desfaşurate de 11 septembrie în ultimii ani. Iar fascicolul de lumină îndreptat spre cer precum şi promisiunea că este ultimul an "fără acasă"pe spaţiul unde au fost Gemenii sunt tot atâtea mărturii că martirii atentatelor din 2001 nu vor fi uitaţi niciodată.

Material realizat cu sprijinul JTI Romania, Mini-Prix, MAE şi al Misiunii Naţiunilor Unite la New York.




Material realizat cu sprijinul JTI Romania, Mini-Prix, MAE si Misiunii Natiunilor Unite la New York