Bucuresti
Sete dintr-un alt mileniu
Sifoane de metal care te deşelau goale cănd le duceai la incărcat. Sifoane de sticlă inconjurate cu plasă de sărmă. Sifoane "auto" cu capsule care iţi făcea sifonul pe loc in sufragerie. Amintiri dintr-o altă epocă. In mileniul apei plate cu lămăie, sifonăriile care au mai rămas vănd din ce in ce mai puţin. Â
Sifoane de metal care te deşelau goale cănd le duceai la incărcat. Sifoane de sticlă inconjurate cu plasă de sărmă. Sifoane "auto" cu capsule care iţi făcea sifonul pe loc in sufragerie. Amintiri dintr-o altă epocă. In mileniul apei plate cu lămăie, sifonăriile care au mai rămas vănd din ce in ce mai puţin. Â
"Ţaca-paca-ţaca-paca. Pufff-pufff" se aude fără oprire de 14 ani in garajul lui nea Dorel, care şi-a inghesuit aici o sifonărie. Din mileniul trecut şi pănă azi, intr-o cameră unde incape fix o Dacie, Dorel a revărsat răuri de sifon in paharele şpriţarilor din cartier. Tudor Paraschiv, Dorel, cum ii zic vecinii din cartierul bucureştean Militari, şi-a deschis afacerea cu sifoane in 1993, cănd incă erau vremuri de glorie pentru sifonari. "Aveam coadă in faţa sifonăriei pănă in parcare", aruncă nea Dorel măna spre orizont, arătănd dincolo de geam, peste capetele unor oameni imaginari, care ar sta la coadă chiar acum. Dar nu e nimeni in faţa prăvăliei, iar maşina lui de amestecat apă cu gaz e oprită. Vindea cam 600 de sifoane pe zi. Crede că vecinii i-au venit de hac afacerii. "Ştii cum e romănul, dacă vede că merge la ăla o afacere, işi face şi el", zice Dorel amărăt şi povesteşte cum aproape peste noapte au mai apărut in cartier incă cinci sifonării de răsuna in tot cartierul "ţaca-paca-ţaca-paca-puff-puff". Crede că din toate prăvăliile, "ăl mai bun sifon tot la el se găseşte". Il prepară ca pe vremea "Complexelor alimentare". "Celelalte mai au TEC-uri din acestea", zice cu dispreţ, aruncănd apoi o privire galeşă spre maşinăria lui de sifon tip "Precizia", producţie 1993. "Al meu te inţeapă pe limbă, că aşa le place oamenilor. Eu bag opt-atmosferă, să sară sifonul din pahar. Şi, dacă omul face şpriţ, să-i sară vinul pe masă. Nu se supără." Din cauza concurenţei, de prin 2000, sifonăria a inceput să-i meargă din ce in ce mai prost. Acum vinde de zece ori mai puţin decăt in anii de glorie. Omul care reuşeşte să umple in jur de 60 de sifoane pe zi nu crede că apa minerală care se găseşte acum la tot pasul i-a stricat lui afacerea. "E vrăjeală, dom’le, asta cu sifonul care se vinde mai puţin din cauza apei minerale!"
BĂTĂLIA BULELOR DE GAZ. Crede că sărăcia oamenilor e cea care nu va seca prea curănd maşinăria lui de amestecat apă cu bioxid de carbon. "Lumea nu are bani şi se uită la preţ." Nea Dorel dă cu 25 de bani litrul, in condiţiile in care apa minerală e, in medie, de cinci-şase ori mai scumpă. Şi, totuşi, in opinia lui Paraschiv, nu numai preţul e cel care face diferenţa. "Eu vă spun ceva: cumpăraţi o apă minerală şi umplu un pahar, iar in altul o să pun sifon. Să-mi ziceţi care-i mai bun." Acceptăm concursul şi dăm să mergem la cumpărături. "Să nu luaţi totuşi apă foarte rece, că nu dă foarte rece sifonăria", incearcă vănzătorul să echilibreze balanţa viitoarei confruntări. Dorel amestecă intre ele paharele să nu ne dăm seama care e cu sifon şi care e cu apă minerală. "Ei? Care-i mai bun?" "Nu prea e nici o diferenţă", răspundem sincer. Indicăm totuşi un pahar unde apa inţepa mai tare la limbă. "Ei, ăla era sifon!", exclamă incăntat, vărăndu-şi măinile in buzunarele pantalonilor la dungă, umflăndu-şi pieptul. "Hai, domnule, v-am zis eu că sifonul e mai bun. Şi preţul nici nu se compară". Şi, ca să-şi argumenteze şi mai bine bătălia cu apa minerală in care sifonul iese tot timpul căştigător in viziunea lui, spune că multe ape carbogazoase sunt doar pe etichetă naturale, căci "tot aşa se fac şi multe din alea". Cu apă chioară de la robinet şi cu gaz.
In sifonăria lui Dorel intră cam un client la 5 minute. Majoritatea pentru ce varsă "Precizia" in PET-urile in care fusese odată apă minerală. Căci sifoane de sticlă prinse de jur-imprejur cu sărmă, care ar putea ajunge veritabile piese de muzeu, nu a mai văzut Paraschiv de mult. "Acelea erau mult mai periculoase, explodau mai uşor", spune bărbatul.
In Bucureşti era pănă in 2000 o intreprindere care fabrica sifonării, dar s-a inchis, aşa că acum nu se mai fac piese de schimb pentru aparatul lui Dorel. Insă omul are cunoştinţe printre foştii salariaţi ai fabricii, care, nu se ştie cum, "mai au ei piese de schimb". "Şi, dacă nu au, sunt strungari şi ştiu să imi facă."
LA FIER VECHI. Dorel este optimist şi, deşi vinde de zece ori mai prost decăt in mileniul trecut, crede că sifonăriile nu sunt pe cale de dispariţie. Alţi sifonari nu au aceeaşi părere. Margareta Nuţu, o sifonăreasă din celălalt capăt al Bucureştiului, spune că din 2000, de cănd s-a aventurat in vănzarea de apă cu bioxid de carbon, afacerea ii merge din ce in ce mai prost. "Ne-am apucat de afacere, că nu mai erau bani in casă. Acum să ştiţi că suntem pe punctul să ne găndim să o scoatem la vănzare", recunoaşte Margareta, care dă sifonul mai ieftin decăt Dorel. 20 de bani litrul.
In Pagini Aurii figurează in Bucureşti doar şase sifonării. Una din ele e deja falimentată. "Nu mai vănd sifon, dar, dacă vreţi, puteţi să cumpăraţi tuburile…", ne propune la telefon o bătrănă. Pe internet circulă zeci de anunţuri cu vănzări de sifonării. Doar două anunţă: "Cumpăr sifonărie". Preţurile pentru un astfel de aparat, in care intră şi tuburile de bioxid de carbon, sar rar de 20 de milioane de lei vechi. Cineva işi imbie potenţialul cumpărător cu raportări care cu siguranţă nu sunt desprinse din realitatea sifonăriei lui nea Dorel sau a Margaretei. "Acest aparat poate fi startul propriei tale afaceri pe care o poţi incepe cu numai 800 de euro. Se pot inregistra vănzări zilnice intre 600 şi 1.200 de litri (…)." Omul susţine că se poate vinde de 3.600 RON pe lună, iar cheltuielile nu depăşesc 1.500 RON. Maria, o altă femeie din Bucureşti, nu mai vinde sifon, dar işi vinde sifonăria cu totul. Şi a pus-o in vănzare pe internet. Degeaba. Nu a vrut nimeni să i-o cumpere, aşa că a vrut să apeleze la soluţia radicală: "Am scos-o din funcţiune, că nu mai aveam clienţi in zonă. Mai veneau aşa, doar pensionarii. Am vrut să o desfac şi să o vănd la fier vechi".
e peste tot acum! A apărut şi in varianta "light" chiar, observă "Marika". ""Unii erau cu sticlele alea groase şi cu plasă (...) Cănd turna sifonul in sticle se vedeau in rezervoarele din spate cam ce se intămpla, cum apa incepea să se mişte, cum bulele de aer incepeau să se unduiască şi cum rezultatul intră in sticle", scrie Radu Mihai pe blogul lui. Vă aşteptăm pe www.jurnalul.ro să vă povestiţi amintirile legate de sifoane şi sifonării,
sifonari şi sifonărese.
"Ţaca-paca-ţaca-paca. Pufff-pufff" se aude fără oprire de 14 ani in garajul lui nea Dorel, care şi-a inghesuit aici o sifonărie. Din mileniul trecut şi pănă azi, intr-o cameră unde incape fix o Dacie, Dorel a revărsat răuri de sifon in paharele şpriţarilor din cartier. Tudor Paraschiv, Dorel, cum ii zic vecinii din cartierul bucureştean Militari, şi-a deschis afacerea cu sifoane in 1993, cănd incă erau vremuri de glorie pentru sifonari. "Aveam coadă in faţa sifonăriei pănă in parcare", aruncă nea Dorel măna spre orizont, arătănd dincolo de geam, peste capetele unor oameni imaginari, care ar sta la coadă chiar acum. Dar nu e nimeni in faţa prăvăliei, iar maşina lui de amestecat apă cu gaz e oprită. Vindea cam 600 de sifoane pe zi. Crede că vecinii i-au venit de hac afacerii. "Ştii cum e romănul, dacă vede că merge la ăla o afacere, işi face şi el", zice Dorel amărăt şi povesteşte cum aproape peste noapte au mai apărut in cartier incă cinci sifonării de răsuna in tot cartierul "ţaca-paca-ţaca-paca-puff-puff". Crede că din toate prăvăliile, "ăl mai bun sifon tot la el se găseşte". Il prepară ca pe vremea "Complexelor alimentare". "Celelalte mai au TEC-uri din acestea", zice cu dispreţ, aruncănd apoi o privire galeşă spre maşinăria lui de sifon tip "Precizia", producţie 1993. "Al meu te inţeapă pe limbă, că aşa le place oamenilor. Eu bag opt-atmosferă, să sară sifonul din pahar. Şi, dacă omul face şpriţ, să-i sară vinul pe masă. Nu se supără." Din cauza concurenţei, de prin 2000, sifonăria a inceput să-i meargă din ce in ce mai prost. Acum vinde de zece ori mai puţin decăt in anii de glorie. Omul care reuşeşte să umple in jur de 60 de sifoane pe zi nu crede că apa minerală care se găseşte acum la tot pasul i-a stricat lui afacerea. "E vrăjeală, dom’le, asta cu sifonul care se vinde mai puţin din cauza apei minerale!"
BĂTĂLIA BULELOR DE GAZ. Crede că sărăcia oamenilor e cea care nu va seca prea curănd maşinăria lui de amestecat apă cu bioxid de carbon. "Lumea nu are bani şi se uită la preţ." Nea Dorel dă cu 25 de bani litrul, in condiţiile in care apa minerală e, in medie, de cinci-şase ori mai scumpă. Şi, totuşi, in opinia lui Paraschiv, nu numai preţul e cel care face diferenţa. "Eu vă spun ceva: cumpăraţi o apă minerală şi umplu un pahar, iar in altul o să pun sifon. Să-mi ziceţi care-i mai bun." Acceptăm concursul şi dăm să mergem la cumpărături. "Să nu luaţi totuşi apă foarte rece, că nu dă foarte rece sifonăria", incearcă vănzătorul să echilibreze balanţa viitoarei confruntări. Dorel amestecă intre ele paharele să nu ne dăm seama care e cu sifon şi care e cu apă minerală. "Ei? Care-i mai bun?" "Nu prea e nici o diferenţă", răspundem sincer. Indicăm totuşi un pahar unde apa inţepa mai tare la limbă. "Ei, ăla era sifon!", exclamă incăntat, vărăndu-şi măinile in buzunarele pantalonilor la dungă, umflăndu-şi pieptul. "Hai, domnule, v-am zis eu că sifonul e mai bun. Şi preţul nici nu se compară". Şi, ca să-şi argumenteze şi mai bine bătălia cu apa minerală in care sifonul iese tot timpul căştigător in viziunea lui, spune că multe ape carbogazoase sunt doar pe etichetă naturale, căci "tot aşa se fac şi multe din alea". Cu apă chioară de la robinet şi cu gaz.
In sifonăria lui Dorel intră cam un client la 5 minute. Majoritatea pentru ce varsă "Precizia" in PET-urile in care fusese odată apă minerală. Căci sifoane de sticlă prinse de jur-imprejur cu sărmă, care ar putea ajunge veritabile piese de muzeu, nu a mai văzut Paraschiv de mult. "Acelea erau mult mai periculoase, explodau mai uşor", spune bărbatul.
In Bucureşti era pănă in 2000 o intreprindere care fabrica sifonării, dar s-a inchis, aşa că acum nu se mai fac piese de schimb pentru aparatul lui Dorel. Insă omul are cunoştinţe printre foştii salariaţi ai fabricii, care, nu se ştie cum, "mai au ei piese de schimb". "Şi, dacă nu au, sunt strungari şi ştiu să imi facă."
LA FIER VECHI. Dorel este optimist şi, deşi vinde de zece ori mai prost decăt in mileniul trecut, crede că sifonăriile nu sunt pe cale de dispariţie. Alţi sifonari nu au aceeaşi părere. Margareta Nuţu, o sifonăreasă din celălalt capăt al Bucureştiului, spune că din 2000, de cănd s-a aventurat in vănzarea de apă cu bioxid de carbon, afacerea ii merge din ce in ce mai prost. "Ne-am apucat de afacere, că nu mai erau bani in casă. Acum să ştiţi că suntem pe punctul să ne găndim să o scoatem la vănzare", recunoaşte Margareta, care dă sifonul mai ieftin decăt Dorel. 20 de bani litrul.
In Pagini Aurii figurează in Bucureşti doar şase sifonării. Una din ele e deja falimentată. "Nu mai vănd sifon, dar, dacă vreţi, puteţi să cumpăraţi tuburile…", ne propune la telefon o bătrănă. Pe internet circulă zeci de anunţuri cu vănzări de sifonării. Doar două anunţă: "Cumpăr sifonărie". Preţurile pentru un astfel de aparat, in care intră şi tuburile de bioxid de carbon, sar rar de 20 de milioane de lei vechi. Cineva işi imbie potenţialul cumpărător cu raportări care cu siguranţă nu sunt desprinse din realitatea sifonăriei lui nea Dorel sau a Margaretei. "Acest aparat poate fi startul propriei tale afaceri pe care o poţi incepe cu numai 800 de euro. Se pot inregistra vănzări zilnice intre 600 şi 1.200 de litri (…)." Omul susţine că se poate vinde de 3.600 RON pe lună, iar cheltuielile nu depăşesc 1.500 RON. Maria, o altă femeie din Bucureşti, nu mai vinde sifon, dar işi vinde sifonăria cu totul. Şi a pus-o in vănzare pe internet. Degeaba. Nu a vrut nimeni să i-o cumpere, aşa că a vrut să apeleze la soluţia radicală: "Am scos-o din funcţiune, că nu mai aveam clienţi in zonă. Mai veneau aşa, doar pensionarii. Am vrut să o desfac şi să o vănd la fier vechi".
Amintiri
Mai multe decăt anunţurile de vănzare-cumpărare sifonării sunt amintirile blogger-ilor despre epoca de aur a sifoanelor copilăriei. "Imi amintesc că mai erau autosifoanele (sau nush cum se numesc) alea de iţi trebuiau nişte chestii mici care semănau cu nişte torpile: pe care le băgai intr-un loc anume şi apoi agitai recipientul…", scrie cineva care semnează "EH". "Şi, ca să păstrăm unda... de umplut sifoane, mai umple careva? Eu, cănd eram micuţă, mă duceam să umplu sifoanele la sifonărie (evident), sifonărie care avea sifonăreasă (evident). Acum sifoanele zac in pivniţă... goale!" Ce să facem, apă carbogazoasăe peste tot acum! A apărut şi in varianta "light" chiar, observă "Marika". ""Unii erau cu sticlele alea groase şi cu plasă (...) Cănd turna sifonul in sticle se vedeau in rezervoarele din spate cam ce se intămpla, cum apa incepea să se mişte, cum bulele de aer incepeau să se unduiască şi cum rezultatul intră in sticle", scrie Radu Mihai pe blogul lui. Vă aşteptăm pe www.jurnalul.ro să vă povestiţi amintirile legate de sifoane şi sifonării,
sifonari şi sifonărese.
ACUM IN JURNALUL.RO
Acum vreo doi ani, am găsit întâmplător pe o terasă din Sibiu un fost deportat în Transnistria, ţigan corturar. M-a dus în comunitatea lui şi a rezultat un reportaj halucinant despre cei duşi cu forţa din ordinul mareşalului Ion Antonescu peste Bug. Mi-au relatat inclusiv despre cazuri de canibalism la care se ajunsese din cauza foametei. Săptămâna trecută am ajuns iarăşi printre ţiganii din satele judeţului Sibiu.
Rukmini Callimachi a devenit cunoscută în România în 2009, atunci când a fost nominalizată la premiul Pulitzer şi s-a aflat că este româncă. Rukmini a plecat din ţară la vârsta de 5 ani, în 1979, dar n-a uitat să vorbească româneşte. [...]
Dispariţia Mihaelei e foarte diferită, altfel decât celelalte plecări care au săpat adânc în durerea noastră de generaţie. Mi-a dat certitudinea "că numai ea, iubirea, se leagăna fluturând deasupra marginii Universului" şi că uneori oamenii pot fi perfecţi în sentimentele lor şi că timpul, sistemele, cuvintele încep să cadă din înţelesurile lor şi noi rămânem cei adevăraţi.
Cu respect,
Adriana Oprea-Popescu
PS. Subiectul e bun, reportajul e bine scris.
Nu combat lipsa ta de apetenta fata de subiecte care abordeaza trecutul nostru comunist...unde ai trait frate in epoca respectiva??Nu faceai si tu coada la salam,detergent,hirtie igienica???sau poate tu erai din aceia care aveau rude in strainatate si avea figiderul plin??Si anume de ce sa nu se spuna despre ce am trait?De ce sa nu se reaminteasca?Asta e problema noastra,CA UITAM REPEDE TOT CE AM TRAIT SI CUM AM FOST UMILITI!Si nu e bine!Ai impresia ca tinerii din ziua de azi pot sa realizeze la justa valoare,dimensiunea tragediei prin care au trecut timp de 40 de ani ,23 de milioane de roamni???...si asta fara sa se discute pe tema asta?
Eu am sa le povestesc copiilor mei totul.daca nu iti place ce se scrie esti liber sa sari peste articol sau pur si simplu sa nu cumperi frate presa.
Cauta pe forumurile de nostalgii, omule, mai bine. Mie imi place articolul: autorul nu vorbesete de intoarcerea la trecut ci de un lucru care meriata a fi scris, pentru ca eu cel putin l-am citit cu placere !
Si crezi tu oare ca nu erau si lucruri bune, "atunci" ?
Hai sa-ti dau alte citeva exemple:
- in we ieseai la iarba verde ... nu ca acum cind ti se cere taxa pentru pasunat, oriunde te duci (cu mici exceptii ramase)
- jocurile pe hc85, jocurile bidimensionale concursul anual al gazetei matematice (apropos, mai exista ?); revistele de fizica si chimie pe care le rasfoiai in loc sa **** ochii la telejurnal; serialele "Racheta Alba", "Cutezatorii" (ca si romanele lui Chirita, vise spre care tinjeau majoritatea tinerilor de atunci) ...
- concursurile de la casa pionierilor de karting, cercurile de aeromodelism, concursurile de goniometrie (isi mai aminteste cineva de "cautatul vulpii" ?); cercurile de depanari Radio-TV, de programare (ce programare se facea pe vremuri ! ... curat assembler !)
- seratele organizate la sfarsitul anilor de liceu, in care fetele veneau cu rochii facute manual sau pe comanda la babele care aveau ateliere iar baietii se faleau cu organizarea (aduceau orgi de lumini home-made, sau amplificatoare facute la cluburile pe la care activau)
- etc, etc. Mi-ar lua foarte mult sa-ti scriu. Dar ar merita scris, pentru ca multe lucruri nu vor mai fi. Poate cei ce nu au prins vremurile alea si sint dezamagiti de unele lucruri ale zilei de azi, ar asculta incintati asemenea povesti, si, poate, unele lucruri ar re-capata farmecul de odinioara.