Cu capu-n pumni, plâng a zădărnicie şi a ceaţă.
Ştirile rele mă înconjoară şi mă vlăguiesc. N-am capacitatea de a le trăi în profunzime pe toate. Pe unele pur şi simplu le sar, ştiind că în scurtă vreme vor veni altele şi mă vor încovoia. Parcă e tragicul bilanţ contabil al veacului trecut şi care n-a mai încăput la locul şi în timpul său. Se moare nebuneşte. Se moare torenţial. Se moare cu obidă. Se moare în contratimp. Se moare la nevreme.

O dezordine supremă a pus stăpânire pe noi şi pe toate cele care ne înconjoară. În oala de tuci, în care fierbeau săgeţi pentru marile lupte, fierb acum amestecate punctele cardinale. A murit anotimpul numit primăvară. A murit anotimpul numit toamnă. Zona temperată s-a scurs pe canaluri.

Fac socoteala viilor şi morţilor în existenţa cărora am intervenit de-a lungul vieţii mele. Încă sunt destui vii, dar numărul morţilor creşte înspăimântător. Parcă se trage în mine din toate părţile cu veşti rele. Vara devine un fel de ospiciu al calendarului. Iarna, la rândul ei, devine un lagăr cinic al gerului. Nu mai seamănă noaptea şi ziua între ele. Poate singura trăsătură de unire a lor rămâne frecvenţa morţilor. Şi ritualul înmor­mântării, pe care încă de tânăr îl contestam, se transformă într-un exerciţiu de lepădare, de uitare şi de păgână sărbătoare, cum îi ducem noi pe morţi în pământ şi-i lăsăm acolo, în gropi, noi plecând către casele noastre, în timp ce sporovăim şi uităm că, într-o zi, şi pe noi, conform obiceiului, ne vor duce acolo unde ne sunt gropile şi ne vor lăsa acolo, sub pământ, sub paşii lor, care se vor îndepărta încet, cu sentimentul datoriei împlinite.

Cenaclul Flacăra, cea mai puternică formă de cultură vie a celei de-a doua jumătăţi de veac XX european, a avut rostul de a oferi scenă liberă oamenilor talentaţi din România periclitată de dogmă şi de muţenie. El a dat milioanelor de spectatori o spe­ranţă, prin încăpăţânarea cu care ne adresam lor, le dădeam informaţii istorice şi cultu­rale, poezie, muzică şi dialog.


ALFABETUL CULTURII
Între tinerii care au venit cu încredere spre mine, în anul 1982, pe stadionul din Făgăraş, s-a aflat şi o fetiţă de 19 ani, Tatiana. Ea purta pe atunci numele Filipoiu şi ulterior avea să se întoarcă la numele ei de fată, Stepa. Într-o scenă care, timp de 12 ani, din 1973 până în 1985 şi, apoi, încă 19 ani, din 1990 până în 2009, a fost suprapopulată de oameni talentaţi, unii foarte talentaţi, câţiva geniali, Tatiana Stepa a adus nota ei de candoare şi de voinţă de comunicare.

Venea dintr-o familie săracă. Era îmbrăcată mo­dest. Nu voia să pară frumoasă. Era însă o fiinţă specială. A luat alfabetul culturii şi civilizaţiei de la în­ce­pu­tul său, a învăţat poezie, istorie, filozofie, dialog, re­laţii umane şi, mai ales, muzică, devenind nu nu­mai o creatoare valoroasă, cum era din naştere, ci şi o intelectuală rafinată, care ştia să se îndrepte către fo­ca­rele de cultură care-i sporeau personalitatea. Mulţi dintre cântăreţii consacraţi ai Cenaclului n-o băgau în seamă. Atitudinea lor arogantă n-o speria. O îndârjea.

Încoace, către anii noştri, câţiva colegi pe care-i susţinusem, de asemenea, au organizat la TVR o capcană pentru mine şi, în cadrul acestei capcane, unul dintre ei, de altfel foarte talentat şi tragic el însuşi, mă persifla că o preţuiesc pe Tatiana Stepa, aflată în public. Nu m-am jenat niciodată de preferinţele mele. Am mizat pe Tatiana Stepa şi am lucrat la destinul ei. N-au fost numai zile bune între noi. Dar ca­lendarul durabil le reţine pe acelea. Astfel, ultimele două cântece comune le-am scris în octombrie 2008, în drum către oraşul Mizil, unde aveam de mers la invitaţia admirabilului primar Emil Proşcan, el însuşi om de cultură şi de creaţie, la o întâlnire cu intelectualii şi cu Adrian Năstase. Semnificativ, unul dintre cântece, singurul pe care Tatiana a mai reuşit să-l imprime, grav bolnavă cum era, se numea "Mor actorii". Şi, într-un anumit fel, era şi un cântec despre ea. Fiul meu, Andrei, legat de Tatiana şi de o mare iubire care a fost între ei, a reuşit s-o aducă în studioul nostru să imprime cântecul. Este cutremurător.


GLORIE MERITATĂ
Dar au trecut 27 de ani din momentul în care o fată din Ardeal urca timidă pe scenă şi ne dădea impresia că eternitatea însăşi, într-o formă simplă a ei, de fir de iarbă, ne încearcă privirile. Părea definitiv sănătoasă. Avea forţă de muncă. Ştia să se jertfească pentru ai ei şi pentru comunitatea în care trăia. Era luminată de o credinţă interioară puternică şi tot ceea ce scria, în materie de muzică, tot ceea ce cânta din repertoriul ei şi al tuturor colegilor ei se înnobila printr-o specială căldură umană, când vocea ei, într-adevăr incomparabilă, lua în posesie cântecul.

Ştia să înveţe. Nu pierdea vremea cu fleacuri. Lucra. Bătea ţara în lung şi în lat. A ajuns greu la o anumită stare de stabilitate a băiatului ei, pe care l-a crescut singură. În 1985, o dată cu asasinarea Cenaclului Flacăra, cei mai mulţi dintre membrii lui au intrat sub persecuţie. Nu toţi. Unii au preferat să-şi renege apartenenţa şi profesorul, să mă spurce şi au fost iertaţi de autorităţi.

Tatiana a fost trimisă în mină la Lupeni, să descarce cărbuni din vagoneţi. A ştiut să treacă şi prin această grea experienţă, continuându-şi drumul către glorie. Dar gloria ei reală, atât de meritată, s-a arătat târziu, după ce am convins-o că trebuie să vină în Bucureşti, să îi pot deschide calea către diversele emisiuni de radio şi televiziune, pe care nu le-ar fi putut onora din Valea Jiului. În 1994-1995, am lucrat ca robii. Am angajat-o ca secretar de redacţie la ziarul Vremea şi la revista Totuşi iubirea, obligând-o, conform felului meu de a vedea omul de presă, şi la învăţarea meseriei de operator de computer.

Toţi anii de atunci încoace, ea a scos reviste şi cărţi, cu banii obţinuţi putând trăi, în vremurile grele care au urmat, pe lângă ceea ce obţinea din spectacolele fără regularitate la care participa. În ultimii ani, Tatiana a lucrat pentru Ileana şi Romulus Vulpescu, care o iubeau şi pe care-i iubea.


O ZESTRE EXCEPŢIONALĂ
Am obţinut, la jumătatea deceniului al X-lea, o locuinţă pentru Tatiana. Se bucura, deşi apartamentul nu era luxos. A trebuit, în urmă cu câţiva ani, să plece din acel apartament, pentru că fusese retrocedat şi cumpărat de nişte oameni care n-aveau nevoie de chiriaşi. Fireşte, i s-a promis că, fiind evacuată, împreună cu fiul ei, i se va oferi o minimă soluţie, adică locuinţă de stat. M-am zbătut pentru această amărâtă dreptate a Tatianei. Primarii capitalei mi-au promis şi n-au făcut nimic. Le reamintesc faptul, ca să nu creadă că istoria n-are memorie.

Primarul Sectorului 3 mi-a promis, dar n-a reuşit nici el să facă nimic. În repetate rânduri, în Senat, am cerut dreptate pentru artiştii ameninţaţi în chiar condiţia lor elementară de viaţă, cum ar fi locuinţa Tatianei. Nimeni nu m-a auzit. Astfel, Tatiana Stepa pleacă din această lume, dintr-o locuinţă pe care a închiriat-o de la un particular. S-ar putea, măcar acum, să ne fie ruşine.

Încep să mă simt vinovat că mor prea mulţi oa­meni mai tineri decât mine. Cu capu-n pumni, plâng moartea atât de prematură a acestei mari cântăreţe care a făcut viaţa oamenilor mai frumoasă, prin cântecul ei. Credeam într-un timp că oamenii care plătesc totul cu suferinţă au măcar dreptul de a nu muri atât de repede. Tatiana Stepa a cunoscut toate suferiţele. Şi pe cele sociale, şi pe cele personale.

A avut tăria să urce în scenă până în ultima săptămână de viaţă. Duminică, Victor Socaciu, un alt nume în care am investit, şi nu degeaba, a invitat-o pe Tatiana Stepa la o emisiune la OTV. Cu câteva zile înainte, Marius Tucă, o personalitate atât de apropia­tă de toate valorile acestei ţări, a invitat-o pe Tatiana Stepa la Vama Veche. Şi Tatiana Stepa a fost acolo.

În dimineaţa zilei de 7 august 2009, Marius Tucă m-a sunat să-mi spună, plângând, că Tatiana Stepa a murit. Ştiam că e bolnavă, ştiam că e ameninţată, dar nu acceptam că va muri aşa curând. Mă simt din ce în ce mai singur. Îmi mor tot mai mulţi dintre copiii pe care i-am descoperit, în care am crezut, cu care am lucrat şi pe care i-am adus la glorie. Fata aceea de 19 ani care a urcat pe scenă, la Făgăraş, în 1982, nu mă putea face să cred că va muri la 46 de ani.

Tatiana Stepa lasă în urmă o zestre excepţională de cântece. Dacă suferinţa şi moartea sunt preţul acestei creaţii, mă întreb din ce în ce mai des: merită? Şi mă tem că merită. Îngăduie-ne, viaţă, să te trăim cât mai intens, ca urmele noastre să merite aceste lacrimi cu care mă despart de marea cântăreaţă care cânta "Nu ştie iarna să se îndure/ De noi, copacii fără pădure!".


Bocet pentru Tatiana
Se-aliniază ştirile atroce,
Sub care omul bâjbâie înfrânt,
Şi, Doamne, cum peste
această voce
Accepţi să pună un gropar pământ?

Neverosimil se întâmplă toate
Furtunile au rupt pe străzi copaci,
În toate casele de sănătate
Nu mai există loc, pentru săraci.

Asfixiaţi de epoca mizeră,
Ne amăgim că vom scăpa
în cer,
Dar moartea, zilnic, printre noi prosperă
Şi taxe pentru ea ni se şi cer

De-a-ndoaselea e rânduit
destinul,
E greu şi pe pământ, şi sub pământ
Şi între noi ne măcinăm
continuu
Şi nimenea nu e de neînfrânt.

De-un timp încoace, farsa
ne îngână,
În permanentă stare de război,
Purtăm în palme propria ţărână
Şi ne mirăm că seamănă
cu noi

Şi, Doamne, se acutizează rana
Şi te-am ruga, ai grijă,
dacă vrei,
S-o ţii în preajma Ta pe Tatiana,
Punând pământ de flori
pe vocea ei.

Pe-aici, e o dezordine cumplită,
Mor tineri mulţi şi îi
petrec bătrâni,
E, poate, cea din urmă reuşită
A Mioriţei scăpătând la stâni

Şi totuşi ce delir de ştiri atroce,
Furtunile au dărâmat păduri
Şi merge în pământ această voce,
De ce de ea nu vrei să te înduri?

Învaţă însăşi ploaia să
murmure
Un cântec trist, dar moartea-i spune "Taci",
Copacii rătăcesc fără
pădure,
Pădurea moare fără de
copaci.
07.08.2009
Adrian Păunescu