Dacă viaţa lui Michael Jackson n-ar fi inclus şi fabrica de minciuni şi zvonuri patronată de mass-media, poate că la acest moment am fi ştiut de ce boli a suferit în mod 100% sigur starul pop. Dacă am avea încredere în ce spun apropiaţii sau foştii apropiaţi ai lui Michael, cu toţii, până la urmă, nişte profitori ai star-systemului, n-am ajunge nicăieri.

Importante sunt opiniile celor avizaţi şi care au avut pe mână "dosarul Michael Jackson". Pentru că, în cazul lui, maladiile de care a suferit cu adevărat, precum şi copilăria chinuită, exploatarea care i-a marcat primii ani din viaţă, cei ai formării sale ca om, sunt cruciale. Dacă ceea ce susţin anumiţi medici şi apropiaţi de-ai starului, şi anume că Michael suferea de vitiligo şi de lupus, maladii în care propriul organism începe să lupte contra sa, este adevărat, atunci, vai, cât tragism i-a marcat soarta acestui om! Asta înseamnă că l-am judecat extrem de uşor cu toţii, neînţelegându-i problemele!

Dosarul medical al lui Michael Jackson este unul cu greutate, la propriu. Puse cap la cap, toate transformările fizice şi psihice pe care le-a suferit Michael din copilărie până în fatidica zi de 25 iunie 2009, când regele muzicii pop s-a retras din viaţă, pot deveni tratat de medicină. Numai cine a cunoscut durerea le poate înţelege.


FABRICA DE ZVONURI
Despre Michael Jackson se scrie atât în aceste zile, încât mă mir că Internetul nu a clacat. S-a spus că era dependent de calmante, de anestezii, că obsesia lui pentru aspectul fizic l-a dus la automutilare prin repetate intervenţii chirurgicale (cel puţin 12 la nas!), că şi-a detestat originea şi de aceea a recurs la metode încă nedezvăluite de medicina clasică de albire a pielii, că plătea sute de mii de dolari o armată de medici (oare câţi dintre ei şarlatani sau numai profitori?) care să-i fie în permanenţă alături, că se folosea de zeci de nume false pentru a-şi obţine reţetele pentru medicamentele de care devenise dependent etc, şi asta pentru a enumera numai câteva dintre afirmaţiile care circulă cu viteză nebună pe Net sau în presa scrisă şi în audiovizual, în întreaga lume.

Am văzut medici intervievaţi, care vorbeau în zeflemea despre operarea repetată a nasului lui Michael. Starul nu a recunoscut decât două intervenţii chirurgicale la nas. Am văzut membri ai fa­miliei sale care vorbesc acum despre câte eforturi au făcut pentru a-l salva din ghearele morţii aduse de depedenţa de medicamente. Am auzit toate astea după nişte ani în care nimeni din familia Jackson nu mai vorbea despre Michael. Am auzit atâtea păreri, încât am ajuns la saturaţie.

MALADIILE ORFELINE
O să râdeţi, dar i-aş întreba pe toţi cei care pomeneau despre operaţiile repetate a căror "victimă" a căzut nasul lui Michael dacă au auzit vreodată despre lupus. Dacă ştiu de bolile autoimune, pe care francezii le-au botezat ghiduş "ma­ladii orfeline". Denumirea de "maladii orfeline" traduce, în fapt, caracterul "ieşit din comun" al acestor patologii prea puţin cunoscute, prost identificate, prost diagnosticate, cu handicapuri sau invalidităţi deseori nerecunoscute. Denumirea de "maladii orfeline" revendică, până la urmă, o dimensiune politică: ea traduce soli­citarea venită din partea bolnavilor de a se acorda mai multă atenţie acestor boli, de a se conştientiza gravitatea lor, oricare ar fi provocarea pe care ele o reprezintă pentru sistemul de sănătate publică.

I-aş mai întreba pe doctorii care s-au perindat pe la tv dacă ştiu ce înseamnă să umbli din spital în spital, cu zeci de pagini de analize medicale în mână, cu corpul chinuit de durere, dar în aparenţă sănătos, în căutarea unei explicaţii pentru starea mizerabilă în care te afli. Pentru că în cazul bolilor autoimune diagnosticarea nu e floare la ureche, ci întotdeauna se face greu, când boala este avansată.

Vi s-a întâmplat vreodată ca într-o dimineaţă banală să vă treziţi desfiguraţi, cu nasul strâmb, cu dureri îngrozitoare, ca şi când cineva vi l-ar fi zdrobit cu ciocanul? Sau cu faţa plină de pete roşii, ca proaspăt scăpată dintr-un incendiu? Aţi rămas vreodată ţintuiţi în scaun, durerea anulându-vă articulaţiile şi făcându-vă picioarele inutilizabile, din senin? Sau pur şi simplu vi s-a întâmplat să nu puteţi deschide uşa casei, pentru că greutarea cheii şi mişcarea de deschidere a yalei erau prea greu de suportat pentru nişte degete înţepenite de durere? Sunt semne şi simptome frecvente în multe dintre maladiile de sistem.

Sigur, toţi acei medici perindaţi pe la tv, celebri fiind, este puţin probabil să nu fi întâlnit de-a lungul ca­rierei pacienţi care să se plângă de manifestări din această categorie. Sunt peste un milion de bolnavi de lu­pus în Statele Unite. Dar s-au gândit vreo secundă că Michael Jackson ar fi putut fi unul dintre aceia? Poa­te a fost diagnosticat târziu. Poate s-a jenat să vorbeas­că şi despre lupus, aşa cum a făcut-o despre vitiligo.


ÎN ATENŢIA PRESEI
Presa mondială descoperă acum, cu uimire, două maladii. Ambele autoimune, ambele boli cu transformări fizice şi psihice greu de calculat. Alţii însă, adică bolnavii şi apropiaţii lor, le gestionează cu greu de ani şi ani. Până şi celebrul New York Times şi-a găsit spaţiu, în plină criză a presei scrise mondiale, pentru lupus, scriind despre Michael Jackson.

Citesc pe forumurile de specialitate comentariile celor care cunosc detaliile chinuitoare ale acestor maladii. Şi, printre rânduri, dincolo de experienţa personală a fiecăruia, descopăr exact ce lipsea din discursul medicilor care s-au perindat în presă şi care şi-au spus părerea în legătură cu starul: legătura dintre comportamentul lui ciudat şi boală. Şi mă întreb când va veni, dacă va veni vreodată, ziua în care să aud un specialist făcând legătura între comportamentul lui Michael din ultimii ani, de când a început povestea albirii pielii, şi cele două maladii.

O RELAŢIE APARTE: MEDIC-PACIENT
Ziua în care, după istovitoare examene medicale, unele, poate, întinse pe durata mai multor ani, tratamente eşuate şi lipsă de speranţă, află că este "feri­citul posesor" al unei maladii rare, autoimune, este crucială în viaţa oricărui bolnav. Mai întâi apare speranţa că acela pe care-l are în faţa ochilor este şi el încă un medic dintr-o lungă listă de colegi de breaslă care i s-au perindat prin viaţă şi nu i-au nimerit diagnosticul.

Când rămâne singur, cu convingerea că de data asta diagnosticul nu este greşit, unica speranţă îi ră­mâne Internetul. Acolo caută simptomele şi, până să citească înfricoşătoarea listă, trece disperat la tra­ta­ment. Şi abia acolo, la acea secţiune, realitatea îl se­ceră: nu există vindecare. Există doar ameliorare. Există doar trei categorii de tratament, toate cu efecte se­cundare. Există un "drog" comun, "heroina medici­nei", cum a fost supranumit cortizonul (la percheziţia efec­tuată de anchetatori în locuinţa lui Michael Jackson, după decesul acestuia, s-a găsit şi Prednison, un imu­nosupresor din acelaşi neam, folosit în bolile au­toimune). Sau există citostaticele. Şi mai există durerea.

Imaginaţi-vă acum un "Moonwalk". Încercaţi să-l executaţi acasă, pe parchetul laminat. Nu v-a ieşit, dar v-aţi ales cu febră musculară? Încercaţi să vă imaginaţi un "Moonwalk" cu dureri cumplite de articulaţii. Şi gândiţi-vă la Michael Jackson...

În majoritatea cazurilor, posesorii acestor boli rare, de sistem, se întreabă de ce tocmai ei sunt aleşii. Profesorul Howard S. Shapiro, de la U.S.C School of Medicine din Los Angeles, care a cercetat relaţia dintre temperamentul uman şi apariţia lupusului, afirmă despre pacienţii cu această boală că "par să aibă o personalitate specifică, chiar dinainte de îmbolnăvire, care poate fi descrisă ca îndreptată cu predilecţie către realizare, hiperactivă, perfecţionistă, independentă şi încrezătoare în sine. Ei tind să fie responsabili, energici şi, poate cel mai frecvent, mereu în top şi obişnuiţi să-şi controleze propriile vieţi.

Respectul de sine este dependent de faptul de a avea controlul asupra tutu­ror lucrurilor". Când ceva se zdruncină în toată această construcţie, sistemul imunitar răspunde. Vă sună cumva cunoscut? Ce a însemnat, de fapt, viaţa lui Michael, decât hiperactivitate şi perfecţiune? Împins de mic la performanţă, Michael a ajuns să-l fascineze pe însuşi Fred Astaire, celebrul dansator, coregraf, actor şi cântăreţ. Dacă mai există cineva care să se îndoiască de valoarea ca artist a lui Michael Jackson, să-i citească spusele lui Fred Astaire: "Oh, Doamne! Băiatul ăsta se mişcă excepţional! Este cel mai mare dansator al secolului! N-am vrut să părăsesc lumea asta fără să îmi cunosc urmaşul. Îţi mulţumesc, Michael!".

Nu ştiu câtă dorinţă de perfecţiune a avut copilul Michael, nu ştiu câtă dorinţă de realizare avea la 5 ani, nu ştiu cât de "în vârf" şi-a dorit să ajungă. Dar ştim cu toţii că există cel puţin un apropiat de-ai săi, însuşi tatăl Joe, care l-a împins către toate astea. Deci Michael avea profilul potrivit, conform descrierii profesorului Shapiro, pentru a "atrage" boala.

EXCENTRICITĂŢI VS BOALĂ
Dacă francezii le-au botezat "orfeline", eu le-aş numi "perverse". Bolile autoimune pun, în multe cazuri, pacienţii în situaţii penibile. Aparent sunt sănătoşi, nimeni nu le poate ghici suferinţa. De altfel, există momente (uneori este vorba despre zile, alteori despre luni, ba chiar ani) de remisie, când boala stă ascunsă şi te lasă să-ţi vezi de viaţă. Şi de concerte, de "Moonwalk" sau de micşorat nasul de care au râs rudele tale atâţia ani, când erai mic şi încântai publicul cu vocea ta, în caz că te numeşti Michael Jackson.

Alteori, nu se pune problema de "Moonwalk", ba, mai mult, ai nevoie de umbrelă care să te protejeze de soare, de mască pe faţă, care să ascundă urmele lăsate de boală sau de bodyguarzi care să te ajute să păşeşti.

Şi dacă celebra mănuşă albă cu strasuri a lui Michael, care se pare că-l va însoţi şi în groapă, a fost, iniţial, un instrument de mascare a problemelor de piele provocate ori de vitiligo, ori de lupus, ori de ambele? Unii dintre apropiaţii săi aşa susţin. Vă amintiţi aceste imagini? Dacă erau simptome ale bolii, şi nu excentricităţi de star, atunci cine răspunde pentru linşajul mediatic la adresa regelui muzicii pop?

Nu există doi bolnavi cu simptome identice. Fiecare pacient îşi are tipul lui de boală. Semnele sau simptomele pot apărea dintr-o dată sau se pot dezvolta cu încetinitorul, pot fi moderate sau severe şi pot fi temporare sau permanente. Majoritatea bolnavilor de lupus trec prin episoade - denumite "pusee" - de agravare a semnelor şi simpto­melor, care în cele din urmă îşi pierd din intensitate, permiţând îm­bu­nă­tă­ţi­rea stării de sănătate sau chiar dis­pa­riţia completă pentru o anumită perioadă.

Lupusul sistemic sau eritematos este o maladie inflamatoare cronică, ce poate afecta numeroase organe şi în special pielea, rinichii, articulaţiile, plă­mânii şi sistemul nervos. Manifestările sale sunt extrem de variate. Termenul de "sistemic" semnifică faptul că maladia afectează mai multe organe. Termenul de "lupus" ("lup", în limba latină) face referire la aspectul caracteristic, în formă de mască, al afectării feţei. "Eritematos" (roşu, în greacă) se referă la culoarea roşie a erupţiei cutanate. Când un lupus se manifestă doar la nivelul pielii, este vorba despre lupus eritematos cutanat. Lupusul este întâlnit cel mai adesea la femeile ajunse la vârsta procreării, adică între 15 şi 45 de ani. Dar boala poate afecta şi bărbaţii (de 10 ori mai rare cazurile decât la femei) şi copiii. Un lucru extrem de interesant: lupusul este prezent peste tot în lume, dar apare mai des la anumite etnii, cum ar fi populaţiile de culoare (în special cele din Antile şi afro-americanii) şi asiaticii.


SIMPTOME
Durerile articulare şi inflamarea anu­mitor articulaţii sunt cele mai frec­vente semne iniţiale ale bolii. Durerile, care în 90% dintre cazuri afectează de­getele şi încheieturile mâinii, pot fi mi­gra­toare şi deseori simetrice. Boala poa­te provoca distrugerea articulaţiilor. Muşchii pot deveni uneori dureroşi. For­ma cutanată caracteristică este ro­şeata în formă de aripi de fluture la ni­ve­lul feţei (pomeţi şi rădăcina nasului). Aceste pete roşii dispar la final de pu­seu. Alte erupţii cutanate apar deseori pe mâini, pe coate, pe decolteu, ajun­gând chiar să dea în ulceraţii ale gurii, bu­zelor sau nasului.

Pielea devine extrem de sensibilă la soare şi o expunere poate provoca o erup­ţie cutanată, fapt ce ar explica pro­te­jarea feţei lui Michael de razele soarelui. Când soarele afectează pielea, poate apărea lupusul discoid, o leziune cu­ta­na­tă care apare pe faţă, pe scalp, urechi, piept sau braţe. S-a vorbit mult, zilele acestea, despre faptul că Michael Jackson era parţial chel. Ei bine, o pierdere a po­doa­bei capilare pe suprafeţe compacte, alo­pe­cie, se poate produce în anumite cazuri de lupus!

Inflamarea pericardului, care se traduce prin dureri toracice, este frecventă şi deseori repetitivă în 30% dintre ca­zu­rile de lupus. Valvele inimii pot fi şi ele afectate. Maladia poate provoca, de ase­menea, o tulburare a ritmului cardiac, aritmie. Există şi cazuri rare de mi­o­cardită, adică de afectare a muş­chiu­­lui inimii, care antrenează insufi­ci­en­ţă cardiacă, ceea ce poate să se tradu­că prin sufocări şi o senzaţie de blocaj la ni­velul toracelui. Tuturor acestor mani­fes­tări li se adaugă senzaţia de obo­sea­lă, febra, scăderea (sau creşterea) în greutate, albăstrirea degetelor sau doar a vârfurilor degetelor (vă amintiţi de banda adezivă de pe degetele lui Michael?) când acestea sunt expuse la frig sau în timpul unor perioade stre­san­te, senzaţia de ochi uscaţi şi, nu în cele din urmă, anxietate, depresie şi pierdere de memorie.

DE LA DURERE, LA OVERDOZĂ
Nu orice bolnav ajunge la Xanax şi la Demerol, desigur. Dar unii o pot face. Şi dacă Michael Jackson a fost una dintre victimele acestei boli, dar şi a star-systemului, cum se mai măsoară linşajul mediatic la care a fost supus?

Să ai de gestionat două maladii autoimune, ambele cu consecinţe grave asupra psihicului, este cam mult până şi pentru un megastar. De la durerile cumplite de articulaţii la diseminarea bolii, la afectarea rinichilor sau inimii, la disperarea că boala îţi va ruina cariera şi viaţa nu este decât un singur pas, şi uneori el trece printr-un lung şir de medicamente. Calmante. Unele dintre ele dau dependenţă. La altele devii imun. Cu cât durerea este mai intensă, cu atât dorinţa de a-i pune capăt e mai mare şi calmantele sunt mai puternice. Când te numeşti Michael Jackson şi duci în spinare o uriaşă industrie a divertismentului, când ai fost programat să încânţi lumea, când de trupul tău niciodată un pachet de muşchi s-au lipit sute de pro­fitori, limita dintre normalitatea în gestionarea unei boli şi overdoză este infimă.


FLASH-BACK
"Zvonurile despre Michael Jackson zburdă în voie. Unul de ultimă oră susţine că «dădaca», sau ce-o fi ea, Grace Rwaramba, are lupus şi luptă de una singură cu boala. Nu ea este bolnavă, ci însuşi Michael, susţin surse apropiate starului pop", anunţa, în 2003, Fox News. În octombrie 2003, Michael Jackson participa la Evening of Love, Light and Laughter, eveniment organizat de Lupus L.A. şi Lupus Research în Beverly Hills, California. Agenţiile foto au imortalizat ima­gini cu invitatul Jackson.

O altă ştire, datând din octombrie 2007, anunţa că Michael Jackson suferă de lupus. În august 2008, pe site-ul About.com, la secţiunea "Celebrităţi cu lupus", figura starul Michael Jackson.

La 29 iunie 2009, la numai câteva zile după moartea megastarului, dr Deepak Chopra, vechi prieten de-ai lui Michael Jackson, declara, citat de UPI, că starul pop suferea de lupus şi vitiligo şi era un utilizator cunoscut de medicaţie împotriva durerilor puternice. Chopra a declarat că, de multe ori, copiii care au fost abuzaţi fizic sau verbal pot dezvolta boli autoimune mai târziu, printre care şi lupus. "Michael n-a fost niciodată abuzat sexual, dar, după cum el însuşi declara, a fost traumatizat verbal şi fizic în copilărie, lucru care l-a afectat mult", a declarat Chopra.

Chopra a vorbit, de altfel, şi despre depigmentarea puternică a pielii artistului, despre Oxycontin, Vicodin şi Demerol, medicamente puternice, care l-au însoţit pe Michael Jackson la maturitate, şi despre suferinţa pe care i-o creau toate afirmaţiile din presă, potrivit cărora şi-ar fi decolorat pielea, pentru a nu mai fi considerat un interpret de culoare. Declaraţiilor lui Chopra li s-au adăugat cele ale dermatologului artistului, dr Arnie Klein, care a povestit la "Larry King Live", la CNN, despre suferinţele cauzate starului de lupus şi de vitiligo, despre folosirea Diprivanului pentru a putea dormi, despre tonele de machiaj pe care ajunsese să le folosească pentru a-şi masca imperfecţiunile create de boli, despre încercarea de a extinde porţiunile de piele afectate - şi albite - de vitiligo, pentru că nici machiajul nu mai putea face faţă mascării.

Potrivit Lupus Foundation of America, cel puţin 1,5 milioane de americani au lupus şi circa 5 milioane de oameni din întreaga lume suferă de această ma­ladie. Dr Robert Lahita, profesor de medicină la Mount Sinai Medical School, care a scris numeroase cărţi despre lupus şi alte maladii autoimune, a declarat, pentru "Good Morning America", de la postul de televiziune ABC, că şi ceea ce se ştie despre alte manifestări clini­ce ale lui Jackson poate indica tot lupusul. "Avea o formă de lupus al pielii, denumită lupus discoid, care afectează circa 40% dintre pacienţii cu lupus", a declarat Lahita, adăugând că această situaţie putea conduce la depigmentarea pielii, prin­tre alte manifestări. "Michael Jackson a făcut cunoscut faptul că avea vitiligo şi pete pe piele", a afirmat Lahita, cu referire la un celebru interviu acordat de Michael nu mai puţin celebrei realizatoare tv Oprah Winfrey. Aceasta explică faptul că interpretul putea fi văzut deseori cu o umbrelă, pentru a se feri de soare, lucru care le este recomandat, de altfel, pacienţilor cu astfel de maladii, a explicat specialistul.

Vitiligo, boala de care mai suferea Michael, care se traduce prin atât de comentata depigmentare a pielii, este şi ea o boală autoimună. Coincidenţă sau nu, vitiligo şi lupus sunt deseori diagnosticate la acelaşi pacient, explică specialiştii. Cu alte cuvinte, n-ar fi deloc neobişnuit ca Michael Jackson să fi suferit de ambele maladii. Şi, dacă ancheta pe marginea morţii sale va scoate acest lucru la iveală, dacă la ea nu vor participa doar medici legişti şi poliţişti şi cineva va avea ideea de a pune cap la cap informaţiile din uriaşul dosar medical al lui Michael Jackson, atunci poate vom privi cu alţi ochi versurile melodiei "Morphine" ("Morfină") şi le vom înţelege mai bine pe cele ale melodiei "Childhood" ("Copilărie"). Sau vom înţelege, în fine, ce a însemnat pentru Michael lupta pentru "To make my father proud" ("Să-l fac pe tata să se mândrească"). Muzica şi versurile: Michael Jackson.

ABUZUL DE MEDICAMENTE
Oamenii care abuzează de medicamente ob­ţi­nute cu reţetă medicală fac deseori excese, cre­zând că, dacă medicamentele au fost prescri­se de medic şi au aprobarea Ministerului Să­nă­tă­ţii, este în regulă. Numai în SUA, în 2005, fo­lo­sirea ne­me­­dicală a calmantelor a contribuit la moar­tea a 8.500 de persoane. Folosirea în alte sco­puri de­­cât cele medicale a pilulelor de tot so­iul este mai des în­tâlnită la adulţi cu vârste cu­prin­se în­tre 18 şi 25 de ani, potrivit unui studiu al Oficiului Naţional de Con­trol al Politicilor în Materie de Me­di­ca­men­te din SUA. Persoanele care iau me­di­ca­mente pentru a-şi calma du­re­ri­le pot deveni de­pen­den­te.

 În ge­neral, tendinţa oa­me­nilor este de a nega faptul că au o problemă şi deseori aceş­­tia nu în­ţe­leg cât de pe­ri­cu­los este comportamentul lor, şi mai ales fap­tul că abuzul de me­di­ca­mente este la fel de pe­ri­­culos ca şi consumul de droguri, arată sudiile. "Este naiv să crezi că me­di­ca­men­te­le sunt mai si­­gu­re. Adevărul este că medicaţia în materie de cal­­mante este din ace­eaşi clasă cu heroina, mor­fi­na - dau o foarte ma­re dependen­ţă", afir­mă dr Mar­vin Seppala, me­dic-şef la Ha­zel­den, un centru de dezintoxicare şi recuperare din SUA.