Bucătăria Diavolului

Muntele Traficanţilor

Părăul curat şerpuieşte vioi printre rădăcinile copacilor tropicali invadaţi de liane şi de alte plante parazite care atărnă grele pe trunchiuri. Călăuza, un băiat negricios cu o mustaţă de tăciune, ne aruncă priviri speriate cănd pregătim camera de filmat şi aparatul foto. Coborăm spre firul de apă peste care se profilează un mic luminiş mascat de un arbore imens. Din spatele copacului, se iţeşte un adăpost improvizat dintr-o folie de plastic sprijinită pe ţăruşi inalţi. E un laborator de producere a cocainei in inima pădurii tropicale. Bine aţi venit in Columbia!

• varianta DIVX

Vănzătorul ambulant cu tăblia de lemn agăţată de găt se ţine scai după noi, imbiindu-ne cu ţigări, fructe şi tot felul de mărunţişuri. Vocea ii coboară puţin in momentul in care ne intreabă dacă nu dorim "coquita" - numele de alint al unuia dintre cele mai periculoase droguri din lume - cocaina. E ceas de noapte pe Avenida Sexta in centrul oraşului Cali, devenit atăt de cunoscut la sfărşitul anilor ’80 din cauza cartelului ce domina, alături de cartelul lui Pablo Escobar din Medellin, traficul de droguri mondial. Avenida Sexta este cel mai frecventat bulevard din Cali după lăsarea intunericului datorită cluburilor de salsa sau merengue şi datorită numeroaselor discoteci din care muzica electro zumzăie pănă in stradă, amestecăndu-se cu zgomotul motoarelor de Dodge Viper şi de alte maşini opulente. Mirosurile de grătare se amestecă cu răcoarea care se lasă incet spre Pămănt şi dă senzaţia unei lumi fără griji. La o privire mai atentă insă, din tumultul de lume care se prelinge pe trotuare se observă un lung şir de siluete care nu fac parte din mişcarea continuă a străzii. Sunt fete de vărstă foarte fragedă, cu nişte trăsături ale feţei şi nişte corpuri de abanos care le-ar face invidioase pe orice modele care apar pe coperţile tabloidelor lumii. Sunt prostituatele din Cali, frumuseţi fără noroc care se vănd pe căteva zeci de dolari sau pe căteva linii de cocaină. Deşi vremea cartelurilor a apus, drogurile işi fac simţită prezenţa la tot pasul. Pe străzile din Cali, un gram de coquita costă 5 dolari sau zece mii de pesos. In junglă insă, in zonele sălbatice unde guvernul nu are nici un fel de control, preţurile scad.


MAR CARIBE. Lăsăm in urmă Cali şi, după un scurt zbor cu un avion al companiei AeroRepublica, aterizăm in Cartagena, pe ţărmul mării Caraibelor. O perlă a arhitecturii coloniale, oraşul este unul dintre locurile preferate ale scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez care a şi lucrat ca jurnalist la o publicaţie de aici. Forturile păzite de tunuri şi ghiulelele stivuite lăngă ţevile de metal amintesc despre numeroasele atacuri ale piraţilor asupra prosperului oraş portuar. Soarele reflectat in paleta de culori a fructelor de mango şi de papaya contrastează cu zidurile albe şi creează un tablou in care mirosul puternic al cărnaţilor de porc chorizo işi face cu greu loc. Vănzătoare solide, cu şoldurile late, cară pe cap coşurile impletite din care se revarsă lămăi şi portocale de diferite soiuri. Şi aici ca şi in Cali, cocaina şi sexul sunt oferite in plină stradă. Preţurile au scăzut insă. Un gram este acum trei dolari. Semn că suntem mai aproape de sursă. Paginile ziarelor sunt pline de pozele unor politicieni din fostele regimuri care au protejat traficul de droguri. Unii dintre aceştia au ajuns la inţelegeri cu guvernul, şi-au cedat averile şi au incasat doar căţiva ani de puşcărie pe care ii petrec in celule cu aer condiţionat, room service şi televizor. Politica şi drogurile fac casă bună de mulţi ani in ţara sud-americană care exportă cea mai mare cantitate de cocaină pe pieţele lumii.


SIERRA NEVADA DE SANTA MARTA. Autobuzul ne poartă timp de opt ore de-a lungul mării, pe lăngă nesfărşite plantaţii de banane. Trecem prin Baranquillia, un alt oraş port la Caraibe, oraş industrial unde s-a născut Shakira, celebrul star pop. Lăsăm in urmă şi frivola imagine a căntăreţei şi maşina opreşte in autogara din Santa Marta, localitatea unde şi-a dat duhul Simon Bolivar, eroul Americii Latine. Santa Marta nu e foarte departe de graniţa cu Venezuela şi e un loc in care politicile agresive ale lui Hugo Chavez, preşedintele Venezuelei, au un impact direct. Sloganurile pro-Chavez sunt intălnite pe zidurile clădirilor in timp ce guvernul columbian şi preşedintele Columbiei, Alvaro Uribe, sunt pictaţi in cuvinte obscene. Preţul cocainei a scăzut din nou, ajungănd la doar doi dolari pe gram cu condiţia să cumperi minimum zece grame. Nimeni nu se mai incurcă aici cu cantităţi infime.


Din Santa Marta mai e un pas pănă la inceputul pădurii tropicale din Munţii Sierra Nevada. Cu inălţimi de pănă la 5.700 de metri, munţii se intind pănă la graniţa cu Venezuela. Guvernul nu are controlul asupra acestei regiuni, puterea fiind impărţită aici intre forţe paramilitare organizate de către bogătaşi locali care controlează traficul de cocaină şi Ejercito de Liberacion Nacional - ELN - Armata de Eliberare Naţională, o grupare militară de stănga, clasificată drept teroristă de către guvernul columbian şi majoritatea statelor lumii. ELN s-a făcut remarcată in multe rănduri prin răpirile pe care le-a organizat. Chiar aici, in Sierra Nevada, ELN a răpit in urmă cu patru ani un grup de turişti englezi şi israelieni care au fost eliberaţi in urma eforturilor armatei naţionale dar şi cu ajutorul unor membri ai forţelor paramilitare.


EL CAMPESINO. El Campesino e un ţăran columbian căruia ii protejăm identitatea şi care ne-a fost ghid in periplul nostru prin jungla din Sierra Nevada. Mic de statură dar cu o constituţie robustă, El Campesino vorbeşte o spaniolă molatecă şi zămbeşte mai tot timpul. Cunoaşte ca in palmă cărările din munţi şi istoria locurilor. Timp de şase zile avea să fie protectorul nostru in drumul spre Ciudad Perdida, un sit arheologic greu accesibil din Sierra Nevada. Un loc sacru pentru triburile de indieni din munţi şi un loc inconjurat de plantaţii de coca şi forţe paramilitare. Un loc in fierbere, unde traficul de droguri şi arme aduse de peste graniţă, din Venezuela, alături de sărăcia extremă şi discriminarea indienilor fermentează un nou posibil conflict in Columbia.


După două zile de discuţii pe cărările colbuite ale munţilor pe care fantomatic apar călăreţi cu puşti in spate ca in filmele western, El Campesino ne spune că nu avem de ce să ne temem fiindcă forţele paramilitare locale scanează toată zona şi nu vor permite grupărilor precum ELN să facă vreo mişcare asupra noastră. In fapt, aveam să realizăm că El Campesino lucrează pentru paramilitari. "Mama mea este in spital in Cartagena pentru o operaţie. Costă patru milioane de pesos (n.a. - aproximativ 2.000 de dolari) şi eu nu aveam banii ăştia. Am apelat la un om bun, un bogătaş care organizează şi paramilitarii. Acesta mi-a imprumutat banii şi acum trebuie să-i plătesc inapoi şi eu şi fraţii mei. E un om bun, omul acesta, toată lumea se duce la el cănd are nevoie de bani. E foarte puternic şi ii ajută pe cei săraci", ne spune El Campesino. Tot el ne povesteşte despre un alt bărbat, un şef şi mai mare care locuieşte in Medellin şi care işi formează aici in Sierra Nevada o armată de 3.000 de oameni. Armele, AK 47 şi Galil, de producţie israeliană sunt aduse de peste graniţă, din Venezuela. Un kilogram de cocaină inseamnă două Galil. In fapt, guvernul de la Bogota şi-a exprimat de multe ori ingrijorarea că regimul Chavez sprijină mişcările antiguvernamentale din Columbia. Nu este insă numai Chavez, este şi sărăcia şi nesiguranţa in care trăiesc aceşti oameni. El Campesino ne spune cu măndrie că, in Cartagena şi Santa Marta, criminalitatea a scăzut foarte mult datorită şefului care a organizat patrule civile care i-au bătut măr pe toţi jefuitorii şi hoţii de pe străzi şi care veghează la siguranţa turiştilor. "Localnicii fac bani de pe urma turiştilor iar turiştii nu mai vin dacă sunt prea multe tălhării şi furturi", spune columbianul. Pe de altă parte, militarii armatei columbiene se tem să facă diverse abuzuri asupra fermierilor. Intr-o vreme, ei nu prea aveau jenă să taie vreun porc sau vreun viţel care nu le aparţinea. Acum, ţăranii inregimentaţi in "miliţiile civile" beneficiază de protecţia comunităţii. In acest fel, grupările paramilitare au căpătat legitimitate in ochii localnicilor de la Caraibe care consideră că guvernul de la Bogota nu face indeajuns pentru ei.


LOS INDIOS. Prima plantaţie de coca işi face apariţia nu departe de locul unde a trebuit să abandonăm maşina, o Toyota cu platforma modificată pentru a face faţă drumurilor grele. Plantele de coca, de un verde primăvăratec, se intind pe coasta muntelui, dincolo de un gard rudimentar de sărmă ghimpată. "E proprietatea unui elveţian care s-a căsătorit cu o localnică", spune Campesino. Este prima plantaţie din şirul pe care aveam să-l vedem in cele şase zile de treking pe cărările din Sierra Nevada.


Următoarea oprire - un sat de indieni Koguis care trăiesc şi astăzi precum strămoşii lor. Colibele rotunde de bambus cu acoperiş de paie adăpostesc familii numeroase de omuleţi micuţi cu ochi pătrunzători. Copii şi adulţi, indienii se uită miraţi la străinii care incep să-i fotografieze. Şamanul tribului ne indepărtează cu un gest amplu. Nu vrea să fie fotografiat. E nevoie de intervenţia lui Campesino pentru a relua "şedinţa" fotografică. Copiii in pielea goală mişună printre colibe. Dintr-o dată, se creează forfotă. O fetiţă a fost muşcată de un scorpion. Şamanul ucide insecta tărătoare. Femeile tribului pregătesc o poţiune de ierburi şi o scapă pe fetiţă de orice pericol. Sunt doar secvenţe obişnuite din viaţa indienilor Koguis. Aceştia, amabili, ne intind şi nouă bucăţile de trestie de zahăr secţionate cu maceta din care se prelinge o substanţă zaharoasă care iţi dă energie. Nu plecăm insă inainte de a observa cele căteva plante de coca crescute in spatele colibelor. Pentru Koguis, mestecatul frunzelor de coca face parte din tradiţie şi, alături de trestia de zahăr, oferă energia vitală pentru supravieţuirea la mare altitudine.


COQUITA. "Măine dimineaţă vom merge la un laborator de cocaină", ne spune Campesino in timp ce, osteniţi, ne uităm cu jind la hamacele in care aveam să ne petrecem noaptea. Intunericul este fulgerat de insectele zburătoare luminescente ce se aşează pe plasa de protecţie intinsă peste hamac. Trăim senzaţia că ne aflăm intr-un coşciug moale, inconjurat de sunetele adănci ale junglei şi ale golurilor dintre munţi. Dimineaţa ne găseşte infriguraţi in jurul unei căni de cafea amestecată cu cacao. Cafeaua columbiană este cea mai bună din lume!

El Campesino ne prezintă un alt om al muntelui care ne va duce spre laboratorul din junglă. Acest om, un ţăran tănăr din regiune, este unul dintre cei mulţi care lucrează la transformarea frunzelor de coca in pasta ce in final este transformată in pulbere albă. La fel ca şi alţii inaintea lui, tănărul explică faptul că nu există altă posibilitate de subzistenţă in zonă. Mare parte din vină, spun localnicii, o are guvernul care a dat cu ierbicide din avioane in urmă cu căţiva ani ca să stărpească plantaţiile de coca insă au distrus in felul ăsta şi culturile de cartofi şi de alte legume. Ironia sorţii, planta care creşte parcă mai viguroasă pe aceste terenuri tratate este coca. Insoţitorul nostru nu are deloc faţă de criminal. El căştigă foarte puţin din procesarea frunzelor de coca şi abia işi intreţine familia. Mult mai sus pe lanţul traficului se fac banii cei mulţi.


Sub lentila aparatului de filmat, tănărul ne arată tot procesul de producere a cocainei in laboratorul ascuns de vegetaţia deasă a junglei. Dintre ingredientele folosite pentru macerarea frunzelor de coca nu lipsesc sarea, varul, soda caustică, benzina şi acidul sulfuric. Vizualizarea procesului ar fi coşmarul oricărui consumator de cocaină care dă bani grei pe drog in Europa sau Statele Unite. Frunzele se toacă pe pămănt, se amestecă bine cu sare şi var, se ţin la "dospit" cu benzină, intr-un butoi, borhotul se aruncă, benzina se separă de suspensia cu alcaloid prin tratare cu acid sulfuric, acidul se neutralizează cu sodă caustică, suspensia de coca in apă se purifică apoi cu permanganat de potasiu, smăntăna rezultată se filtrează prin tifon şi rămăne, la finalul unei munci monotone şi căt se poate de impuţite, un boţ de cocaină bază. Căte un boţ pe zi şi, la două săptămăni, "farmacistul" obţine un kilogram de pastă de cocaină curată, naturală, fără "E"-uri, Dumnezeu pe pămănt…


LOS DINEROS. Nu departe de laborator, se află şi plantaţia de coca de unde tănărul işi alimentează afacerea. Ţăranii jumulesc arbustul, frunza creşte la loc o dată la trei luni, aşadar patru recolte pe an, laboratorul din junglă produce de duduie… Pasta de coca, produsă aici, ajunge la o fermă din zonă unde este transformată in pulbere. De aici ia drumul traficanţilor care o exportă spre SUA şi Europa. Conform celui mai recent studiu al ONU, consumul de cocaină a atins, in ultima perioadă, nivele record in Europa şi SUA. Pe drumul de la laboratorul din jungla columbiană pănă in capitalele europene, inclusiv Bucureştiul, marfa inregistrează o creştere de preţ per gram de la jumătate de dolar la 100 de dolari. Şi asta in condiţiile in care puritatea drogului este şi ea diluată pănă in momentul cănd cocaina ajunge pe pieţele vestice. Rata profitului, de douăzeci de mii la sută pe intregul traseu ilicit, e intrecută cel mult de afacerile cu diamante…

Consecinţele acestui trafic, morţile cauzate de praful alb, sunt insă departe de luxurianta junglă columbiană unde Campesino şi tănărul stăpăn al laboratorului au alte griji care-i transformă in micuţe rotiţe in industria globală a morţii.


Il lăsăm pe ţăranul care nu demult a implinit 18 ani să işi gătească mai departe pasta de cocaină in bucătăria morţii din inima junglei. Vecinii lui urmau să vină cu sacii de frunze, ca el să le prelucreze. La 20 de kilograme de frunze iese unul de pastă, calitatea intăi. Adică vreo mie jumătate de dolari. Banii se impart pe din două, proprietarii frunzelor şi fabricantul işi impart şi riscul. Dacă vine armata, lor le aruncă pesticide pe arbuştii de coca, lui ii prăjesc fabrica. A doua zi, altă colibă din crengi işi face apariţia pe firul răului, alte bidoane cu benzină, acid sulfuric şi sodă caustică, picioarele ţăranilor croiesc o nouă cărare prin junglă, cărăuşul care strănge "recolta" de calupuri de cocaină are să afle noua adresă, de unde să incarce pe măgar preţioasa pastă bună de export.


Nici cultivatorii de coca, nici tănărul fabricant nu pun "botul" pe "produsul finit". Chiar se strămbă cănd ii intrebi. E clar că ii cunosc in amănunt virtuţile distructive. Ştiu bine că "marfa" lor face victime nu doar pe continentele lumii, ci şi in ţara lor. Sunt cartiere in capitala Columbiei, Bogota, unde drogaţii se tărăie ca şerpii pe pămănt, cu măinile intinse, cerşind o… priză de coca.


Ne despărţim de tănărul fabricant de coca şi nu luăm amintire nici un pic de marfă. Doar unul dintre membrii expediţiei are ditamai caria infundată cu vată, imbibată cu pastă de coca. E un norocos: il lovise o nevralgie cumplită şi era alergic la ibuprofen. Puternicul anestezic, administrat de Campesino, i-a făcut viaţa suportabilă vreme de trei zile. La coborărea de pe Muntele Traficanţilor, in drum spre Santa Marta, o patrulă a armatei ne-a percheziţionat cu băgare de seamă bagajele. E drept, soldaţii căutau mai ales arme şi piese arheologice. Posesia drogurilor, in cantitate mică, este tolerată in Columbia. Insă nici un om cu scaun la cap nu şi-ar permite să rişte un popas in puşcăriile columbiene, atăt de nasoale incăt, prin comparaţie cu ele, inchisorile romăneşti sunt hoteluri de trei stele.

Speedy de la Otopeni

Poftă bună la cocaină

Efecte