Ce-i pe-acolo? Ce-i nou?

Scrisoare deschisă către "cel ce repara Pământul"
"Ce-i pe-acolo? Ce-i nou?" sunt în­tre­bările cu care Adrian Păunescu îşi începea aproape toate telefoanele pe care ni le dădea nouă, celor care îi eram familie, casă, redacţie, Cenaclu, viaţa sa, adică, în care munca şi existenţa i s-au confundat. Ştiam că, da­că legile pământului nu se vor da pes­te cap, va veni un moment în care ne va fi dor de aceste întrebări care ne-au ocupat viaţa până la supraplin, dar care ne-au obligat să învăţăm, de mici, pe unde s-o luăm, ca să-i putem răs­punde. Ca să ne putem răspunde. Nu mă simt părăsit de responsabilita­tea de-a continua să văd şi să înţeleg ce-i pe-aici, deşi, cap de linie al fami­li­ei ajungând, cine mă mai poate lua la rost? Mai ales că tatăl meu, tatăl nos­tru, nu mai are ochii deschişi cu ca­re să-şi răspundă, mâna caldă cu care să scrie, vocea cu care să acopere spa­ţiul ţării, pe care o gelozesc, pentru că nu la familie, nu la el însuşi, nu la opera sa, ci la România s-a gândit, când mi-a dictat, pe patul de spital, ultimele cuvinte ale ultimei sale poe­zii: "... Şi ţării mele, minima drep­tate!".

Ce să fie pe-aici, tată? În primul rând că mă apucă frigul când mă gândesc că "pe-acolo" nu-ţi mai poate fi "pe-aici". În al doilea rând sunt toate ce­lelalte. S-au întâmplat multe, care pot încăpea într-o viaţă, de când am vor­bit ultima oară, în primele minute ale lui 3 noiembrie 2010, atunci când, ie­­şind eu de la radio şi văzând că nu mă suni, ca întodeauna, ca să mă în­trebi "Treci pe-aici?", te-am sunat eu la spital: 021-5992300: "Spitalul de Urgenţă Floreasca? La Cardiolgie, vă rog, CCV 107". A răspuns Car­­­men, agitată, am întrebat-o dacă dor­mi, mi-a spus că nu, apoi ai luat re­cep­torul. Nu am vorbit mult. Pentru pri­­ma dată, în miile noastre de con­vor­­biri, nu ai fost nici puternic, nici slă­­bit, nici fericit, nici nervos, ci ai avut în glas o detaşare de entuziasmul cu care acopereai orice dialog. Apatia pe care ţi-am auzit-o în glas, senti­men­tul că nu mai simţi nici un orizont m-au făcut să mă aşez mai bine în scau­­nul maşinii, parcate în faţa intră­rii principale de la Radio România. Ţi-am spus că oamenii ţi-au scris me­sa­je că te iubesc şi te vor sănătos, că am difuzat cântece care-ţi plac şi poe­zia "De la un cardiac, cordial", pe care mi-o dictaseşi şi o în­re­gis­tra­se­răm la 31 octombrie 2010, pu­nân­du-ţi reportofonul pe pernă. Ai încercat să te bucuri şi să nu mă jigneşti da­că mi-ai fi arătat că su­ferinţa îţi e prea mare ca să te mai fa­că fericit ase­me­nea veşti. Mi-ai mul­ţumit, eu ţi-am mul­ţumit, apoi, vrând, poate, să-mi spui "Doamne-ajută!", cred că ai spus fără voie "Doamne fereşte!". Şi uite că şi aici ai avut dreptate. Peste patru ore, inima ţi s-a oprit pentru pri­ma dată. Doctorul Şerban Bră­diş­tea­nu şi echi­pa sa au reuşit să ţi-o re­por­­neas­că, pentru 20 de mi­nu­te, abia pe la 8 di­mineaţa şi, de la 10 di­mi­nea­ţa în­colo, pentru încă alte pe­rioade, pâ­nă la 5 noiembrie 2010 la ora 7 di­mi­neaţa, când am înţeles cu toţii că s-a oprit de tot. Poate că ştii toa­te astea, dar îmi fac datoria să ţi le mai spun o dată. N-o s-o iau cronolo­gic, nicidecum logic, în răspunsul meu, de-aici în­colo, pentru că, pe-aici, ni­mic nu e lo­gic, după cum ştii. Da­că nor­ma­litatea ar fi fost starea de fond a lumii în care te-ai aflat, timp de 67 de ani şi câteva luni, poate că nu te-ai mai fi apucat de reparat Pământul.

Ce-i pe-aici? Ai avut dreptate când ai spus, de atâtea ori, că-i şi vezi, pe unii, trăgând ca hienele din Adrian Păunescu. Au făcut-o şi cât ai fost în viaţă, o fac şi-acum, dând o dovadă cumplită de caracter. Consecvenţa, pe la noi, se ilustrează, din păcate, mai ales când e vorba de dărâmat valori şi de ridicat la putere invidia, ura, jaful, dispreţul, injuria şi, în final, firesc, şacalismul neabătut sau jelania tardivă. Dar aceşti "unii" sunt mult mai puţini decât "ceilalţi" care te iubesc şi care au, eventual, vina că te-au crezut nemuritor şi nu ţi-au dat semnul preţuirii lor, cât ai fost viu. În ce mă priveşte, îţi mulţumesc că m-ai antrenat, de prin 1978 încoace, să fiu pregătit pentru acest moment, în care, după ce ai plecat, atâţia se uită la mine şi se întreabă ce voi face, dacă voi face, cum voi face. Vestea proastă e că m-ai lăsat cu ei. Vestea bună e că ştiu ce am de făcut.

În rest, pe-aici e cum ştii: Craiova noastră iar a fost înfrântă de Di­namo, în Cupă, în acel meci pe care stabiliseşi cu Ana să-l vezi pe viu, de la geamul rezervei, care dă spre gazonul din şoseaua Ştefan cel Mare. Politica merge mai departe: cunoşti prea bine bătălia dintre găştile care stau la rând să se arunce în mlaştină, de unde să scoată prăzile pentru cât mai multe mandate de minciună şi hoţie. Doar vremea a fost mai ome­noa­să, întorcând termometrele, în plin noiembrie, la 27 de grade, la sta­rea de la ultimul 20 iulie.

Când ţi-am atins ultima oară şi ultimul fruntea şi mâna, înainte să închidem sicriul, starea de lacrimi şi de disperare mi s-a transformat în stare de veghe. Tocmai pentru că nu te-am mai auzit spunându-mi ceva, în acel 7 noiembrie 2010 cumplit şi fa­bu­­los, trăit în Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, la Figura 9, mă simt, de atunci încoace, dator să as­cult ordinul, rugămintea, îndemnul: "Ocupă-te! La muncă!".