Bucuresti
"În centrul de plasament, oamenii nu cred în noi. Se uită prin noi. Nu văd nimic. Aşa că atunci când am picat la examenul de admitere la liceu nu am plâns. Nu am disperat. Am strâns din dinţi, am mers acolo unde am fost repartizat, la şcoala profesională de vopsitori auto din Brăneşti, şi am învăţat. Doi ani.
La final am dat din nou admiterea la liceul din Brăneşti. Am intrat cu brio. Un an am stat la internat. Apoi, Direcţia de Asistenţă şi Protecţia Copilului nu a mai putut să ne plătească masa şi patul pe care l-aş fi împărţit cu oricine, numai să pot sta acolo. Am făcut naveta zi de zi, timp de patru ani. Mă trezeam la 5:00 dimineaţa, săream peste micul dejun, pentru că nu aş fi avut cum să ajung la timp la ore. Ajungeam acasă seara, târziu, îngheţat, plouat, obosit. În fiecare seară mă rugam în gând ca doamnele de la bucătărie să îmi fi oprit ceva de mâncare, orice. De cele mai multe ori adormeam după ce mestecam un colţ de pâine rămas pe la colegii de dormitor."
Cristian Marin are 28 de ani. Şi fire de păr alb apărute prea devreme. Şi tristeţi pe care copiii nu ar trebui să le simtă. Abandonat în maternitate, adoptat de un sistem mereu nepregătit pentru nevoile şi dorinţele "prea înalte" pentru cel care avea să viseze la un loc în care să poată să înveţe, în care să nu adoarmă mereu în gălăgia zecilor de "fraţi" şi de "surori" cu care împărţea odaia. Cristian a crescut la Centrul de Plasament nr. 3, mângâiat de mâinile educatoarelor sau ale îngrijitoarelor şi neştiut de mamă şi de cei şapte fraţi ai săi.
"Până la 26 de ani am fost instituţionalizat. Am învăţat. Am fost cuminte. Nu am întins mâna. Muncesc. Sunt un om cinstit. Şi corect." Vorbele tânărului sună trist. Îşi aminteşte cum de Crăciun, pe când avea doar câţiva ani, după ce recitau poeziile învăţate tot anul, primeau doar câte o bomboană pe care o luau dintr-o pungă mare, pe care doamna educatoare o ţinea în braţe. După-amiezile se strâgeau roată mai toţi copiii şi începea târguiala: un pix pentru o jucărie, un caiet pentru o gumă de mestecat... Dar cea mai mare bătaie era pe mâncare şi mai ales pe desert. Pentru o jumătate de prăjitură, Cristian nu s-ar fi zgârcit să-şi ofere tricoul pe care îl ţinea de bun, "pentru serbări sau cine ştie ce vizite".
"ÎNVĂŢ ÎN PARC, ÎN RATB, PE UNDE APUC!"
Acum, a ajuns la facultate. Medicină. Şi-ar fi dorit la Jurnalism. Chiar şi la Teatru. Numeroasele dăţi în care oblojea rănile colegilor săi cu spirtul, iodul sau cu medicamentele pe care le pisa şi le punea în linguriţă, ca să nu mai pară atât de amare, au fost decisive în luarea hotărârii finale. "Eram în tabără la Cernica. Un coleg avea febră, îi venea să vomite. Nu ştiam la cine să apelăm. Toţi aflaseră de trusa mea improvizată dintr-o veche cutie în care la un moment dat fuseseră unelte. I-am pisat un paracetamol, i-am pus comprese cu apă rece şi cu spirt pe frunte şi la picioare, l-am învelit bine şi i-am zis să se odihnească. Făcuse insolaţie. După nici o oră, băiatul şi-a revenit. Atunci a fost prima dată când am ajutat un om. De atunci, copiii au început să îmi spună «Doctorul»."
"Doctor" era doar pentru cei în mijlocul cărora crescuse. Adulţii se uitau reticenţi la el, iar planurile lui de viitor erau, pentru ei, doar vorbe prea mari pentru un copil al nimănui. "Toate aceste lucruri m-au ambiţionat. Am dat la facultate la stat. Am picat. E greu să înveţi temeinic atunci când n-ai pace. A trebuit să mă duc la o facultate particulară. Altfel, aş fi zburat din sistem. Acum, sunt anul 3 la Facultatea de Medicină «Titu Maiorescu». Pentru a avea bani să-mi plătesc ratele, tai din porţia de mâncare, renunţ la haine, la filme, la teatru, la orice.
Am învăţat să fac mâncare. Ieşi mai ieftin dacă găteşti. Ciorbele sunt specialitatea mea. Când am făcut prima dată ciorbă în centru a fost bătaie pe ea. La fel ca şi pe pilaf sau ghiveci, mâncăruri de care colegii mei erau sătui, le considerau ca fiind ale săracului. Nu mă despart de rucsac. În el pun şi bulionul sau cartofii de la piaţă, tot în el îmi pun şi cărţile sau cursurile. Citesc pe unde apuc. La serviciu, în metrou, în tramvai, în parc. Acum, de când am renunţat la chirie pentru a putea să-mi strâng bani de facultate, locuiesc pe la prieteni, care mă primesc câte o lună sau câteva zile.
De cele mai multe ori, apartamentele lor sunt supraaglomerate. Mă bucur însă că am unde pune capul pe pernă."
E înalt, din lemn cu încrustaţii. Are chiar şi stema României. E îmbrăcat în piele ecologică de culoare verde. E ocupat de Mircea Geoană. E şeful scaunelor din Senat. Valorează 3.600 de lei. Mai puţin decât scaunele din subordine, care sunt de fapt fotolii şi costă 5.000 de lei bucata. Ca el mai sunt vreo 144. Dar vânătorii de scaune îl vor numai pe ăsta. Nu contează că e verde, că oricum vor să-l facă portocaliu. Şi ei sunt tot portocalii. Numai că trebuie să se agite mai mult ca să pună mâna pe el. I-au chemat în ajutor şi pe vânătorii independenţi. Până la urmă, şi ei tot scaune vor. Dar nu chiar atât de sus plasate ca şeful scaunelor din Senat. Se mulţumesc şi cu mai puţin, dar totul e să-şi pună gonacii la treabă. Şi au inventat fel de fel de capcane, doar-doar l-or prinde în laţ pe şeful scaunelor din Senat. Nu sunt suficient de abili, aşa că aşteaptă să-i înveţe Zeul Vânătorii. Ieri au luat o pauză şi au schimbat tactica. Sună ca o poveste de adormit copiii, dar e adevărată. Se întâmplă în Senatul României.
Plecarea lor a fost o ultimă lecţie. Nu despre substantive sau despre conjugări, ci despre urma adâncă pe care o lasă un dascăl în inima unui copil. Plecarea lor, prea devreme şi prea nedreaptă, e subiectul unei lecţii deschise, predate de elevi, despre însemnătatea celor care îi învaţă. Se grăbeau să ajungă la copiii lor. Se grăbeau înspre şcoala "Mark Twain" din Bucureşti, acolo unde amândouă erau profesoare. Dana Tudorache (33 ani) preda limba română, iar Adina Toader (25 ani) - limba engleză.
Alarma falsă cu bombă declanşată miercuri la Timişoara a scos la iveală grave deficienţe de management al traficului aerian, dar şi în funcţionarea aeroportului timişorean.
În stânga brutărie franceză, în dreapta sediu de bancă, învecinat cu o cafenea cu aer italian şi nume de "mâncătorie" englezească. Peisajul care a făcut Strada Radu Beller celebră în tabloide şi în revistele graţie cărora fauna de Dorobanţi [...]
In Centrul de PLasament nr. 3 primeai o bomboana pentru poieziile invatate tot anul? Primeati sute de dulciuri, haine si jucarii.
Dormi pe la prieteni? Dormi in apartamentele DGASPC Sector3, cu toate ca legea nu iti mai permite.